Roma, 11 iunie 2021 ora 22.00, startul unei noi ediţii a Campionatului European de fotbal. Nu înainte de festivitatea de deschidere de pe Stadio Olimpico din Cetatea Eternă. La un moment dat au fost prezentate şi steagurile celor 24 de echipe participante şi, cu inima încordată deşi ştiam de ce, nu am văzut drapelul tricolor al României. Iarăşi urmează să văd un „european” fără naţionala României… Şi brusc, după un an şi jumătate de pandemie covidiană au năvălit amintirile copilăriei şi adolescenţei. Când, tot aşa, granzii fotbalului jucau pe la Mondiale şi Europene iar România şedea tulburător de neputincioasă şi viziona ce fac alţii acasă, pe canapea. A trebuit să se producă miracolul Lucescu pentru ca în 1984 să ni se perforeze şi nouă biletele de intrare la Europeanul francez. Unde nu am făcut mare istorie, dar am participat. Iar şase ani mai târziu, după 20 de ani, ca în Alexandre Dumas, ne-am calificat la un Mondial, cel din Italia 1990. Patru ani mai târziu am defilat grandios la Mondialul American cu o generaţie superbă prin a cărei vine curgea şi o ţâră de patriotism pur românesc. Eh, amintiri… De o lungă şi tristă perioadă tot stăm în faţa televizorului şi ne uităm la alţii, Macedonia de Nord, Ucraina, Polonia şi alţii care nici nu visau la aşa calificări. De-a dreptul frustrant e şi faptul că Euro 2020 se joacă oleacă şi la Bucureşti. Prima dată cănd un European se organizează şi în România! Şi noi stăm acasă şi privim spre alţii care doar au fost mai pragmatici. În uvertura de acum Italia a zdrobit Turcia cu 3-0, după un nemeritat 0-0 la pauză. Şi, cu siguranţă, vor urma dueluri teribile, demne de echipe mari şi frumoase. Alo, Mirel Rădoi stinge lumina şi lasă-ne. Stofa de antrenor e ceva prea pretenţios pentru tine!