În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc. O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 1831–1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
Indiscutabil drapelul unei naţiuni este o componentă importantă care defineşte sufletul respectivului popor. Şi indiferent de vremuri şi actorii care au mărşăluit pe scena istoriei, tricolorul românesc a fost simbolul existenţei naţiei române. Inclusiv pe vremea patrioţilor legionari când crezul lor era bine definit şi prin versurile imnului “Şoim român”: “Nimic pe lume nu-i mai sfânt/Şi mai frumos pe acest pământ/Decât să mori ca luptător/Înfăşurat în tricolor”. Iar în vremurile bune, nouă românilor normali, ni se făcea “pielea de găină” când la competiţiile internaţionale, cu precădere campionatele mondiale sau europene de fotbal se intona imnul naţional al României şi mândru tricolor flutura cu aromă de libertate. Din păcate, de o lungă bucată de vreme am fost văduviţi şi de acest privilegiu…