Demult nu mai sunt vorbe de spus,
Nu au fost prea multe nici înainte.
E doar sfâşierea unui cinic apus
Strivit de nespuse cuvinte.
Tristeţe cumplită şi false trăiri
Curg leneş şi fără de ţintă,
Iar noi scufundaţi în mari amăgiri
Cu viaţa cădem într-o trântă.
Şi nici puterea de-a ne ridica
Nu pare în noi să existe
Suntem doi înfrânţi, nimic altceva
În cartea cu filele triste.
Iubire în noi?, nu cred că a fost
La vreme de falsă speranţă.
Doar timp irosit, absurd, fără rost
Pe-a vieţii prea dură turnantă.
Iar ochii ne sunt tot mai trişti, tot mai goi
Privirile mute şi surde.
Nimic nu tresare în cei doi strigoi
Ce crengi de pădure-i ascunde.
Şi cine e poate mai vinovat
De-această pârdalnică stare?
Doar eu, numai eu, privi voi mirat
La ucigaşa-ntrebare.
Şi nici nu voiesc răspuns a afla
E mult prea târziu şi e noapte…
Sunt prea obosit şi viaţa mi-e grea
Răpus de acuze şi fapte.
Atât îţi mai spun, cu un ultim stins glas
Din care-mi răzbate fiinţa şi firea,
Rămâi unde eşti, rămâi, bun rămas
Mă duc să-mi găsesc într-aiurea menirea.
2 iunie 2023 – Botoşani