Și totuși există iubire…

Ultima zi de vineri din iarna anului în curs… Incertitudini mai mult ca oricând. Potrivit sărbătorii de Dragobete, pe 24 februarie, ar fi trebuit să fiu oleacă îndrăgostit. Chiar și la peste jumătate de secol de existență sentimentul iubirii există. Trebuie să existe pentru a nu muri absurd și la netimp, vorba Păunescului. Când să mă îndrăgostesc din nou, marele URSs a răbufnit din nou. Ca un vulcan adormit dar cu lava mereu pregătită. Și cum naiba să mai savurez o nouă iubire, poate chiar ultima, întrezărită la final de iarnă calendaristică? Și iar vine inegalabilul Păunescu și îmi șoptește cinic: “Pe frontul care nu ne lasă-n pace/Luptăm și nu ajungem nicăieri/Și viața întreagă de un timp încoace/E-un fantomatic schimb de prizonieri./E-o luptă-n sine, om cu om se bate/Și toți de toți se-mpiedică și mor./E-un front pe care marile armate/De alte fronturi sunt învinse toate/Și nimenea nu e învingător”. Concluzia finală mi-o indică tot poetul: “Ghinion și afront/Și răspuns, nerăspuns/Ne-am întors de pe front/Și pe front am ajuns”. Și atunci eu când mă mai îndrăgostesc, că primăvara bate la uşă? Iar marele poet basarabean Nicolae Dabija, bunul meu prieten trecut prea devreme în lumea umbrelor, mă avertiza într-un excepţional volum de proză dăruit cu dedicație, “Nu vă îndrăgostiți primăvara!”.