„Crimă perfectă” este înlănţuirea sublimă a Mariei Donan într-un labirint…

În lumea cultural-cenuşie a nordului moldav, inexplicabil pentru această toamnă de basm, am avut parte de o lumină venită tocmai din celălalt colţ de Românie, din Banat. Inundând de generozitate, scriitoarea şi poeta Maria Donan mi-a trimis din Timişoara trei cărţi. Astfel, autoarea, absolventă a Facultăţii de Litere, mi-a propus o lectură prelungită pentru desfătarea sufletului. Şi, alegând o cronologie a apariţiilor, am început cu „Crimă perfectă – Prizonieri în propria lumină”, o carte apărută în 2017 şi în care epicul balansează între nuvelă şi roman, pe parcursul a 154 de pagini. De regulă, după cum „au legiferat” cititorii avizaţi, o carte poliţistă se lecturează cu sufletul la gură, pe nerăsuflate. Eu am sărit peste… „cutume” şi am parcurs-o în două zile. Pentru că labirintul propus de Maria Donan este devastator şi aproape de o înlănţuire galactică a iubirii fără de margini şi înţelegere. Cuvintele unui simplu comentariu, aşa cum este cel de faţă, nu pot cuprinde magia cărţii. Drept pentru care spicuiesc, pur şi simplu pentru a spori curiozitatea viitorilor cititori, gânduri poetice izvorâte din Anahera, eroina fără de cusur a romanului…, atenţie!, poliţist: „Sălbatici, caii nopţii, înrouraţi pe crupe,/Trag cerul mai aproape şi tropăie prin stele./Fecioare despletite, în rochii lungi şi albe,/Pe urme de blesteme, pornesc să-şi cate mirii./Le dor pe sâni dorinţe, se pârguieşte gura;/În pântec, mugur verde se vrea schimbat în floare;/Sălbatici caii nopţii ies înspumaţi din mare…/O burniţă de toamnă – din ochii de luceferi -/Porni, în zorii zilei, să cadă peste mine.” Reiterez, cuvintele mele sunt de prisos în faţa unei creaţii pur autentice în care Maria Donan Anahera (nici nu ştiu dacă să mai pun virgulă, adică punctul care plânge, sau cratimă, între Donan şi Anahera) atinge sublimul. Şi totuşi, ca o apreciere deplină a cărţii, îmi permit să închei cu două versuri din Luceafărul eminescian:”Deşi vorbeşti pe înţeles,/Eu nu te pot pricepe”, ca o replică spusă de un muritor către o nemuritoare a scrisului care este Maria Donan. Părerea mea, restul e tăcere…, a Anaherei.