Drumul prin universul nesfârșit al cuvintelor este tălmăcit de Maria Donan în poeziile cuprinse pe sublimul portativ numit „Cântec de lebădă”. Lansat spre larga audiție a publicului în 2021, volumul este realmente o curgere de metafore, absolut încântătoare, ce izvorăsc din profundele gânduri interioare ale autoarei. Desprinsă din Literele care i-au creionat începuturile definitorii ale creației, Maria Donan ne oferă intense trăiri, veritabile tablouri și portrete ale frumosului. O încântare văzută doar cu ochii și imaginația unui creator de frumos. Sunt nevoit să dau câteva exemple, altfel pot fi „executat în piața publică a poeziei” pentru ducere în eroare…:
Ars poetica
Ia-mi trupul, Doamne Sfinte,
și
fă-mi-l Tu o punte
între tăcerea minții
și zarva din cuvinte!
Cu Mâna ta
coroană de spini să-mi pui pe frunte!
În cale-mi toboșarul nebun
Tu mi-l trimite
să bată printre ore
a dor de-nstrăinare
de crucea mea,
de stâncă,
de tot ce duc în minte,
cu izbăviri de-o clipă!
cu rugă!
cu iertare!
Tu inima-mi separă
de carnea ce mă doare!
Din alb de crin fă-mi roșu!
Pe sâni să-mi faci cărare
pentru exod (în masă!)
de flori în așteptare
(pe un peron de verde din propria-mi ogradă!)
spre tainica iubire,
trăită doar în grabă,
pe la răscruci
de sânge blocat în stăvilare.
Renaște-mă Tu, Doamne ,
din clocotul ce-l are
doar rampașul ce fierbe
prin strugurii din vie
când nimeni nu-i culege,
Curată nebunie!
Și toarnă-mă-ntr-o toamnă târzie în pahare!
Să bei doar Tu,
Stăpâne,
tomnatica Licoare!
Și, îmbătat cu mine,
să dai de știre-n lume
că iarba ne e verde, chiar tremurând
sub brume…
După uvertura artei poetice, „Cântec de lebădă” începe să curgă, fie ca un torent, fie ca o revărsare de multiple și amețitoare metafore, fie ca un izbuc necontenit ce aduce cu sine inegalabila ars poetica a Mariei Donan. „Peron de verde” este doar începutul… ,,Nimbul ce-l au Sfinții prin icoane” – „durere pe-nfloriri” – „nu-mi frânge râsu-n două!” – „pocal împrumutat de îngeri din palma sângerândă fără-atingeri a Hristului” – „livada adulmecă-n sevă ghețari” – „mai cântă-mi de Vară tu, Iarnă nebună” – „doar lebăda ce moare la margine de gând?”. Mă opresc aici cu splendoarea muzicii numită „Cântec de lebădă”. Nu fără a menționa că în poemul „Lui Eminescu…” Maria păstrează superb chiar și muzica poeziei eminesciene. Iar o… chestie m-a cucerit, o slăbiciune m-a făcut să mă opresc atent. Nici nu am putut altfel la poemul „Mănânc și plâng! Mănânc…”. Marea mea feblețe, Labiș, este pomenit în creația Mariei Donan!? Cu a lui „La morte de labiche”… Iată poemul:
„Mănânc și plâng! Mănânc…”
Dac-am simțit pocnind
În muguri
seva
și Ghioceii mi-au ieșit în cale,
mai greu accept
să vină iar ninsoare,
ce-nfrigurează biete căprioare
flămânde
și speriate
prin grei nămeți de iarnă.
Umplutu-mi-am cămara
cu verzi grămezi de iarbă,
să-mi chem la cină oaspeți
ce-mi cad spre seară-n prag!
Mi-e Labiș pe sub pleoape
și tot ce-i fost-a drag!
Prin gânduri
mă mai doare
„Mănânc și plâng, mănânc”…
Veniți,
dragi căprioare,
din codrul cel adânc
în casa mea
cu prispa mereu scăldată-n soare,
din care
fără știrea voastră-au dispărut
și gloanțe ucigașe
și pușca de demult!
Comentarii? Cu pretenția că am citit „suficient” (ca să citez din adolescentul miop al lui Eliade) am spus, e doar părerea mea, că în fruntea poeziei române stau patru poeme: 1. Luceafărul, 2. Moartea căprioarei, 3. Mistrețul cu colți de argint și 4. Noaptea de decemvrie, a… nenorocitului de Macedonski. Repet, e părerea mea pur subiectivă. Revenind la junele Labiș mi se pare potrivit să expun „un mic amănunt” dezvăluit chiar de profesoara Margareta Labiș, sora poetului. Și care a fost argumentat superb, cu dovezi aflate… sub nasul nostru. Eram un grup. Căprioara era de fapt un căprior, dar Nicolae a ales eternul feminin… Dovada? „Împleticit m-am dus și i-am închis/ Ochii umbroși, triști străjuiți de coarne”. Ori, doar căpriorul are coarne! Parcă, de grija ta, Maria Donan, pentru Labiş şi a lui căprioară, cândva am scris: „Declar proces la toți…Beniucii/Pe bănci de tisă și de spini/Să vină să-i ceară iertare/Lui Nicolae din Mălini”. Finalul acestei modeste recenzii musai trebuie să aparţină încântătoarei lebede, sub o exprimare dragă mie şi, sper, apropiată de tine, Maria Donan. Pentru că tot ai subliniat în cuvântul de început al cărţii „Cu Blaga m-am scăldat în Lumină!”, închei cu superbul vers păunescian „Ce simplu cântăm <<Blaga-i mut ca o lebădă>>/Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud.”.