Te mai colind frumoasă Bucovină,
Prin munții tăi îmi port pașii înceți,
Ești colț de rai scăldată în lumină
Când lăcrimez privind spre Voroneț.
Bătrâna mănăstire-și poartă veacuri
Mărețe chipuri tot te-au primenit
Și Ștefan Vodă și Daniil Sihastru
Și alții ce în piatră te-au zidit
Și ochii mei…, îmbătrânit albastru,
Privesc picturile durate pe pereți.
Ești toată doar splendoare și ești astru
Cât dulce e-n azur de Voroneț!
Ai împlinit curând, an după an,
Cinci veacuri și vreo trei decenii,
De când te-a ridicat mărețul Ștefan
Ce maici îl tot cântă în vecernii.
În tine mănăstire nălțătoare,
Ascunsă în codrii verzi de Bucovină,
Albastru-i sfânt, azurul e o stare,
Un păzitor de vreme ce-o să vină.
Să nu îți pierzi albastrul niciodată,
Nici ploi și nici ninsori să nu te-nvingă!
De aș putea, ți-aș dărui îndată
Lacrimele mele să te-atingă.