Cândva, în albul iernii, când te-am iubit cu foc
În vremuri de visare şi pline de noroc.
Când fulgii de zăpadă cerneau adânci trăiri
Şi-n suflete de gheaţă se conturau iubiri.
Ţi-am dăruit visare şi tot ce îţi doreai
Din depărtări cu viscol spuneai că mă iubeai.
Că timpul e al nostru şi va rămâne-n veci,
Că anii ce-au trecut pe albele poteci
Ne-au regăsit aievea şi doar ai noştri sunt
Şi fi-vom împreună mereu pe-acest pământ.
Cum ne juram iubire şi ne doream amor
Şi totul era basm, sublim, strălucitor.
Castelele de gheaţă erau superbe case
În care străluceai cu razele-ţi frumoase.
Şi nimeni şi nimica nu ne puteau opri,
Ne săruta iubirea-n noapte, zi de zi…
Dar iarna a trecut cu gerurile-i crunte,
Cu sloiuri mari de gheaţă uitate-n vârf de munte.
Cu amintiri iubito, blocate-ntr-o cascadă,
Cu lacrimi de iubire, ca nimeni să nu vadă.
Cu trenuri multe, multe, pierdute într-o gară
Şi un sărut de iarnă, în frigul de afară.
Dar, toate au trecut şi au rămas departe
În viscole de iarnă ce azi îmi par deşarte.
Castelele de gheaţă au dispărut în soare
Cu ale lor sloiuri, pierdute-n val de mare.
Nimic n-a mai rămas din vechiul jurământ.
Iar iarna? Nu mai e…, e doar un anotimp.
1 mai 2023 – Botoşani