În cea mai lungă noapte din an, 21 spre 22 decembrie, a anului 1956, Nicolae Labiş s-a stins absurd şi prematur pe un pat de spital bucureştean la doar 21 de ani, “douăzeci de ani şi încă unul”, împliniţi pe 2 decembrie. După o lungă suferinţă, cauzată de un “banal accident de tramvai” în noaptea de 9 spre 10 decembrie, poetul primelor iubiri a rămas… o amintire frumoasă. Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol. „Ea” era misterioasa balerină Maria Polevoi. Care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că pentru ea plecase poetul de la Capşa în noaptea aia, ca s-o însoţească mai mult sau mai puţin discret în locuinţa ei. În ziua de Crăciun a anului 1956, când Labiş deja nu mai era pe lume, Maria Polevoi declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident. În ultimele clipe ale existenţei sale, „Buzduganul unei generaţii”, cum sublim l-a numit criticul Eugen Simion, l-a chemat alături pe prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci care avea să noteze, dictată de poet, poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…»”. Despre moartea tânărului moldovean, născut în satul Poiana Mărului din comuna Mălini – judeţul Suceava, s-au scris mii de pagini şi supoziţii. Cert e că “La morte de labiche”, cum surprinzător se traduce în franceză “Moartea căprioarei”, va rămâne o enigmă greu de elucidat din timpul unor vremuri foarte tulburi. În amintirea poetului, care ar fi împlinit pe 2 decembrie 2020 vârsta de 85 de ani, vă propun spre lecturare o capodoperă ce evocă şi locurile copilăriei subsemnatului, “Scrisoare mamei”.
În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.
Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.
Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
Strălucitoare capre cu lâna colorată
Şi toboşari de basme săltând într-un picior.
Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.
Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri şi palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.
Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.