Spaima unei zile de octombrie, la început de mileniu trei

În viaţa de zi cu zi, oamenii îşi pun întrebări şi caută să acumuleze cunoştinţe. Unii permanent, alţii uneori, iar majoritatea deloc. Încă din anii unei fragede adolescenţe am fost împins de părinţi spre lectură, spre bine, spre frumos, spre adevăr. Treptat darul lecturii s-a transformat în pasiune şi eram chiar fericit că, la nivelul anilor ’’80 al secolului trecut, beneficiam de un bagaj de cultură generală rezonabil pentru a face faţă unor eventuale dialoguri în diverse medii. Anii au trecut iar valurile vieţii m-au învăţat să învăţ cu folos şi meseria de „liftier”. Adică să urc şi să cobor în funcţie de niveluri… Şi uite aşa am ajuns la început de mileniul trei, într-o perioadă ce se potriveşte de minune, mai mult ca niciodată, zicerea „ştii şi la ce te-ajută că ştii”. Lăsând de-o parte nocivul virus al ignoranţei, pur şi simplu mărturisesc că la 56 de ani sunt înspăimântat. De ce? „Pentru că sunt tânăr doamnă…”, citând titlul unei poezii de Mircea Dinescu, una dintre puţinele lui creaţii bune… Am spart un pic seriozitatea scrisului pentru a-mi aduna gândurile faţă de mine însumi. Şi da, am găsit salvarea în paradoxul anticului Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu”. La care, fără teama de a greşi, mai adaug o vorbă de duh al marelui filozof: „Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă”. Da, mari ziceri de demult, când cuvintele greceşti „demos” şi „cratos” chiar însemnau democraţie. Hopa, cam bat câmpii şi nu e bine, nu e bine deloc. Scânteia zilei de luni 10 octombrie a pornit de la… „Ştiu că nu ştiu nimic”. Tot citind de unul de altul, tare mult mi-au plăcut şi biografiile marilor scriitori şi poeţi, am găsit o chestie care m-a dat pe spate. La înmormântarea celebrului Octavian Goga, din mai 1938, la dorinţa acestuia pe piept i s-a pus o zvastică nazistă. Da, cel care a scris atât de duios „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă./La noi atâţia fluturi sunt,/Şi-atâta jale în casă”. Ei sunt multe de povestit, cum ar fi şi enigmatica a doua soţie Veturia… Şi o întrebare, aşa pentru farmecul acestui text: ce au în comun Octavian Goga (1881 – 1938), George Coşbuc (1866 – 1918) şi, de exemplu, Emil Cioran (1911 – 1995)? Toţi trei sunt născuţi în Imperiul austro-ungar şi au murit… în România. Şi ca ei mai sunt mulţi oameni de seamă ai românilor. Şi încă una, la fel de interesantă după umila mea părere: scriitorul şi filozoful Emil Cioran a fost cel mai longeviv apatrid român. În 1940 comuniştii i-au ridicat cetăţenia română, cu puţin timp înainte ca E. Cioran să plece definitiv în Franţa, iar statul francez nu i-a acordat niciodată cetăţenia franceză. Dar nici Emil Cioran, decedat pe 20 iunie 1995, nu a cerut niciodată cetăţenie franceză. Ei uite de asta, şi nici nu vreau să mă gândesc cât de multe goluri mai sunt!, admit „cu vârf şi îndesat” că „Ştiu că nu ştiu nimic”.