În plină iarnă, ţara arde încet dar sigur

Este mai mult decât evident că 2021 a debutat cum nu se mai poate  mai prost pentru naţia română. „De nicăieri nu-i semn de nici o milă/ Şi am ajuns în cel din urmă hal”, sunt versuri ale nemuritorului poet născut în Basarabia, respectiv Adrian Păunescu, cel care a lăsat posterităţii un munte de cultură numit Cenaclul Flacăra. Scrise în contextul tragediei fără sfîrşit a Basarabiei, versurile se potrivesc surprizător de dureros pentru cei din Patria Mamă la început de secol 21 şi început de mileniu 3. Durerea devastatoare începută în primăvara anului trecut pare să nu se mai oprească şi nimeni să nu poată să oprească furia unui virus care, iată, capătă noi forme prin schimbarea cumplită a tulpinilor cu efect mortal. Covid 19 va rămâne în istoria oamenirii, alături de gravele pandemii ciuma bubonică, gripa spaniolă şi alte nenorociri, un duşman atroce şi nevăzut care va bântui multă vreme creierul umanităţii. Şi, ca şi cum miile de morţi români de pe urma virusului nu ar fi de ajuns, în particular România şi-a creat un teatru de tragedii proprii, de parcă Nero ar fi fost român get beget! Discoteca Colectiv, spitalele din Piatra Neamţ şi „Matei Balş” din Bucureşti par a fi nişte acte teatrale jucate cu un cinism nemaivăzut de morbid. Moartea creează spectacole terifiante iar durerea pierderii celor dragi este devastatoare. Apropo, cum e zăpada la ski domnule preşedinte al României?! Iar pentru ca tabloul să fie complet, în deplină cunoştinţă de cauză, reproduc şi comportamentul cinic şi inuman al groparilor din cimitirul Pacea al municipiului Botoşani. Gropari, care aşa cum a subliniat în întărirea celor scrise de mine acum şi consilierul local Eugen Ţurcanu, iau un salariu de la Administraţia Cimitirelor, instituţie până mai ieri aflată în subordinea societăţii Urban Serv. La final de ianuarie Urbanul botoşănean ar fi trecut în subordinea Primăriei Botoşani. Revenind la mizeria umană manifestată de respectivii gropari, construţi după zicerea „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, aceştia practică de la sine putere nişte preţuri care nu fac decât să schimonosească pur şi simplu durerea petrecerii pe ultimul drum al celor dragi. Şi foarte important, deşi ai locul de veci concesionat, cu acte în regulă, ai şi plătit aproape o mie de lei preţul de săpare a gropii decedatului pentru care ţi se eliberează o chitanţă, ultimul cuvânt îl au nesimţiţii gropari. Fără de care nu se poate să bagi mortul în groapă. Pentru transportul decedatului de la capelă, biserica cimitirului, la mormânt ţi se cere verde-n faţă suma minimă de 300 lei la care se mai adaugă şi alte invenţii financiare gropăriceşti. Iar tu, îndurerarutule creştin, potrivit unor cutume nescrise din moşi strămoşi, dar  fără să ştii ce te aşteaptă!, ai pregătit omeneşte pentru fiecare gropar şi o găleată, şi un prosop şi tradiţionalul colac. Care toate la un loc mai costă nişte bani. Gata, că mi se ridică tensiunea şi cresc inutil bătăile inimii. Cum subliniam la început, „Şi am ajuns în cel din urmă hal…”