Recent, profitând de o mini vacanţă, am luat din nou calea iubitului şi pătimitului nostru Ardeal, cu destinaţia precisă Cluj pentru a-mi revedea, la prezentul domiciliu clujean, feciorul stabilit de vreo şase ani lângă Dealul Feleacului. Asta e, singura realitate a prezentului e continua schimbare şi decizia copilului de a părăsi Moldova marelui Ştefan a fost legată de speranţa unui trai mai bun, aşa cum ne dorim toţi pentru noi şi copiii noştri. Aşadar, alături de soţie şi finuţă, am străbătut un traseu autumnal magnific prin Bucovina cu al său inconfundabil Pas Mestecăniş, cu superba cotă 1201 de la Tihuţa, cu farmecul discret al Bistriţei, prin Dej şi Gherla închisorii răzvrătiţilor anti-comunişti şi am intrat în Cluj, inima incontestabilă a Ardealului. Şi, faţă de 2016, Clujul mi s-a părut tot mai modern şi tot mai european, semn clar că primarul Emil Boc chiar are chef de treabă. Comparativ să spun cu conservatoarea… comună Botoşani. Că altfel, păstrând realele proporţii, nu pot să mă exprim. În afara obiectivului principal, revederea unicului fecior, am savurat splendorile agitatului municipiu reşedinţă de judeţ, cu ale sale monumente istorice, inclusiv controversata statuie a Crăişorului munţilor, respectiv avocatul Avram Iancu, un monument făcut pe vremea primarului Ghiţă Funar parcă din raţiunea… aşa ca să fie mai mult patriotism pe plan local. Pentru că elementele grandoare şi frumuseţe lipsesc cu desvârşire şi e contrast total cu faptele marelui Iancu. Şi Matei Corvin era impunător la locul lui pe cal şi ghiuleaua de tun încă rezista pe zidurile frumoasei Catedrale romano catolice Sfântul Mihail şi peste toate, forfota creată de frumoşii tineri ai Clujului în care „Blaga e mort şi e mut ca o lebădă/ Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud”. A doua escală printre locuri încărcate de istoria pură a românilor, pigmentată destul de des de interferenţa maghiarilor, saşilor, secuilor şi ale altor minorităţi pasagere, a fost la Turda şi ale sale tulburătoare Chei. După ce am coborât şi am admirat din nou adâncul mirific al salinei am urcat, în premieră, spre Cheile Turzii. Şi atunci, de undeva din străfundurile istoriei, dinspre mormântul marelui unificator al românilor, aflat la câţiva paşi pe Câmpia Turzii, am auzit păunescienele versuri, „Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică/ Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică/Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul/Totuşi unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?” Cu riscul unei repetiţii obsedante, subliniez că a fost frumos, drept pentru care recomand tuturor vizitarea Clujului şi Cheilor Turzii. La întoarcerea în seculara Moldovă am poposit o ţâră în parcul din Vatra Dornei unde am admirat veveriţele care se pregăteau intens să intre în iarna care bate din nou tot mai insistent la uşa românilor. Şi, aspect foarte important, am evitat cu brio aglomeraţiile umane, nu am mirosit nici pe departe afurisitul virus covidian, fiind „înarmat” peste tot cu măşti şi al treilea vaccin anti-covid. Concluzia? Finalul mesajului poeziei lui Păunescu, „Capul de la Torda”: „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii/Că intimidează ţara cu guverne provizorii/ Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul/ Totuşi unde-au fost românii când a fost tăiat Viteazul?” Iar peste tot şi peste toate întrebarea e valabilă şi la început de secol XXI, totuşi unde sunt românii adevăraţi, de se întâmplă atâtea rele în ţara lor? În rest, închei cu vorba de pe vremuri a lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa Liberă, „S-auzim numai de bine”.