Ziaristul și omul de cultură Gabriel Balașa, împătimit cititor și apărător a tot ce are amprenta românismului, scrie din nou despre “copiii” mei; de data aceasta despre volumul de versuri: “Cântec de Lebădă”. (profesor Maria DONAN-Timișoara)
“Un cântec de lebădă ce moare la margine de gând…”
Drumul prin universul nesfârșit al cuvintelor este tălmăcit de timişoreanca Maria Donan în poeziile cuprinse pe sublimul portativ numit „Cântec de lebădă”. Lansat spre larga audiție a publicului în 2021, volumul este realmente o curgere de metafore, absolut încântătoare, ce izvorăsc din profundele gânduri interioare ale autoarei. Desprinsă din Literele care i-au creionat începuturile definitorii ale creației, Maria Donan ne oferă intense trăiri, veritabile tablouri și portrete ale frumosului. O încântare văzută doar cu ochii și imaginația unui creator de frumos. Sunt nevoit să dau câteva exemple, altfel pot fi „executat în piața publică a poeziei” pentru inducere în eroare…:
Ars poetica
După uvertura artei poetice, „Cântec de lebădă” începe să curgă, fie ca un torent, fie ca o revărsare de multiple și amețitoare metafore, fie ca un izbuc necontenit ce aduce cu sine inegalabila ars poetica a Mariei Donan. „Peron de verde” este doar începutul… ,,Nimbul ce-l au Sfinții prin icoane” – „durere pe-nfloriri” – „nu-mi frânge râsu-n două!” – „pocal împrumutat de îngeri din palma sângerândă fără-atingeri a Hristului” – „livada adulmecă-n sevă ghețari” – „mai cântă-mi de Vară tu, Iarnă nebună” – „doar lebăda ce moare la margine de gând?”. Mă opresc aici cu splendoarea muzicii numită „Cântec de lebădă”. Nu fără a menționa că în poemul „Lui Eminescu…” Maria păstrează superb chiar și muzica poeziei eminesciene. Iar o… chestie m-a cucerit, o slăbiciune m-a făcut să mă opresc atent. Nici nu am putut altfel la poemul „Mănânc și plâng! Mănânc…”. Marea mea feblețe, Labiș, este pomenit în creația Mariei Donan!? Cu a lui „La morte de labiche”.
Comentarii? Cu pretenția că am citit „suficient” (ca să citez din adolescentul miop al lui Eliade) am spus, e doar părerea mea, că în fruntea poeziei române stau patru poeme: 1. Luceafărul, 2. Moartea căprioarei, 3. Mistrețul cu colți de argint și 4. Noaptea de decemvrie, a… nenorocitului de Macedonski. Repet, e părerea mea pur subiectivă. Revenind la junele Labiș mi se pare potrivit să expun „un mic amănunt” dezvăluit chiar de profesoara Margareta Labiș, sora poetului. Și care a fost argumentat superb, cu dovezi aflate… sub nasul nostru. Eram un grup. Căprioara era de fapt un căprior, dar Nicolae a ales eternul feminin… Dovada? „Împleticit m-am dus și i-am închis/ Ochii umbroși, triști străjuiți de coarne”. Ori, doar căpriorul are coarne! Parcă, de grija ta, Maria Donan, pentru Labiş şi a lui căprioară, cândva am scris: „Declar proces la toți…Beniucii/Pe bănci de tisă și de spini/Să vină să-i ceară iertare/Lui Nicolae din Mălini”. Finalul acestei modeste recenzii musai trebuie să aparţină încântătoarei lebede, sub o exprimare dragă mie şi, sper, apropiată de tine, Maria Donan. Pentru că tot ai subliniat în cuvântul de început al cărţii „Cu Blaga m-am scăldat în Lumină!”, închei cu superbul vers păunescian „Ce simplu cântăm <<Blaga-i mut ca o lebădă>>/Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud.”.