Şi gata, punct, deja sunt prea sătul
De vorbe şi de teorii confuze.
Chiar e prea mult şi e destul,
Cu umbre şi luminile difuze.
Nu poate fi la nesfârşit un surogat
O viaţă doar aşa, cumva să fie,
Şi nici mereu, mereu aplaudat
Prostii de mahala, cu iz de poezie.
Am tot plecat privirea, am plecat
Strivit de slăbiciunile-mi deşarte,
Dar nu mai pot s-accept înduplecat
Că-n jur e viaţă, când miroase-a moarte.
Nici nu mai sunt copilul care-am fost
La început de drum, pornit în viaţă,
Eram un pic naiv şi poate prost,
Închipuind în lut o mare de verdeaţă.
Văd şi-nţeleg acuma mult mai clar
Comportamente de fiinţe rele,
Purtate mizerabil şi barbar
De chipuri hâde, triste şi rebele.
E chiar hilar cum cată adăpost,
Doar cu minciuni şi vorbe fără urmă,
Cu amăgiri trântite fără rost,
Prea falşi ciobani ce mână trist o turmă.
Şi turma behăie în legea ei,
Chiar de stomacu-i gol şi doare.
Şi nu contează că nişte mişei,
Cu chip de lupi, o duce-n condamnare.
Cumplite tragedii se mai petrec
Şi toţi o ştiu şi simt că doare
Dar turma e lipsită de-un berbec
Care să-mpungă, ca o remuşcare.
Şi lupii tot dansează şi rânjesc
Şi colţi mârşavi şi-arată pe guriţă
Şi totu-i cinic şi tot mai grotesc
Şi unde eşti tu, oare, Mioriţă?
3 august 2023 – Botoşani