Din universul tău, fermecător şi dulce,
Te-ai aşezat peste decorul meu de toamnă
Şi stai tăcută parc-ntr-o răscruce
Pe banca din tablou, frumoasă doamnă.
Mai cade câte-o frunză în tăcere,
O prinzi şi o săruţi cu stinse simţuri
Ceva nedesluşit, iubire şi durere,
Aşa cum simt acei ce umblă singuri.
Priveşti pe bancă dansul trist de frunze,
Ce se învârtesc haotic fără ţintă,
Desprinse din iubiri, poezii şi muze,
Nu au ştiut să-nşele sau să mintă.
Iar una, în cea din urmă tresărire,
S-a aşezat pe părul tău să se-odihnească
Ca ultimă şi sobră răbufnire
Pare ceva să-ţi spună, să-ţi vorbească.
De un copac, de ramurile sale,
Pe care a crescut şi i-a dat sens
C-a fost şi ea la fel ca dumitale
Un rost prestabilit în univers.
Într-un târziu, cu un buchet de frunze,
Păstrând la fiecare amintire,
Tu te ridici şi pleci, spre un oriunde,
Spre-a fi poezie, muză şi iubire.
26 august 2023 – Botoşani