Ce liniște de toamnă superbă mă-mpresoară,
Când foșnetul de frunze duios m-ademenește,
E jumătatea toamnei, e tare rece afară,
În dimineți când totul treptat se vestejește.
Acum privesc o frunză și pe a ei cădere
E dans autumnal, e simfonie pură,
Spectacol fără lacrimi și fără de durere
Normalitatea morții, plecare fără ură.
Și cad și pică-ntr-una, ciudată nepăsare,
Când fără de revoltă copacii își știu soarta
Și la plecarea frunzei se simte-o sărutare,
De acceptare a sorții, cu viața și cu moartea.
Ca simplu spectator, din loja vieții mele,
Privesc mii de săruturi de pe a toamnei scene
Cu frunze și copaci…, iar albe crizanteme
Aplaudă frenetic spre rampele eterne.