Singur, fără nici o țintă, rătăcit prin gânduri
Scufundat în toamnă, printre frunze rânduri
Gândeam într-aiurea, nici nu știu la ce,
Doar priveam cum cad, triste frunzele.
Și deodată, stând pe o bancă udă,
La mine în brațe cade o zăludă.
O frunză gălbuie, în frumos balans,
Drept pe pieptul meu s-a oprit din dans.
Mă privește parcă cu a sa candoare
Pare mulțumită, deși știe… moare.
Cu grijă și teamă o ridic în mână
Și-i privesc mirat chipul de regină.
Dintre milioane de frunze căzând
Cea din mâna mea e-un suflet plăpând.
Deslușesc în taina ce o înconjoară
Că a fost creată într-o primăvară
Din iubire mare, cu norocul ei,
A venit pe lume pe un ram de tei.
Și a fost o vară mândru alintată
Florile de tei, taină-nmiresmată.
Acum mă privea, parcă suspinând,
Poate a fost ploaia, picuri șiroind.
Și a fost de-ajuns numai o privire
Ca să înțeleg…, toți suntem pieire.