…e o justă și dificilă hotărâre
luată printre mirosurile de țurțuri
ale trecutei ierni ce mai bântuie
prin tabloul unei primăveri
ce așteaptă sfioasă la ușă
cu parfumuri de flori multicolore
ce se vor încântare la jumătate de martie.
Și ce sens ar avea să-mi însoțesc
propria trecere, plictisita înmormântare
când va fi să fie, mai devreme
sau mai târziu, într-o zi oarecare?
Cred că mă voi furișa undeva,
într-un colț de umbră nevăzută
de unde voi privi cum se duc
amintiri, sentimente, iubiri,
toate înghesuite într-un sicriu,
ultimul transport spre nicăieri,
fix în pământ la vreo doi metri,
adâncime peste care groparii,
dragii de ei, își vor da silința
să-și facă treaba cât mai bine.
Iar însoțitorii, cei care vor mai fi
supraviețuitori, tot mai rari,
vor îngâna nepăsători, poate triști.
a fost…
Și atunci întreb revoltat:
ce rost are să mai pierd
ceva ce nu există acum,
ce sens poate fi în simplitatea
unui inexistent ,,a fost…,,?