Din nemerniciile lumii,
din sufocanta arșiță a verii
tu, ca nimeni alta,
te tot ridici
pe vârful picioarelor
ca o tainică respirație
și șoptești suav
despre viață, despre fericire,
ca o îmbrățișare nesfârșită
ce vrea să cuprindă
și inimi și suflete
cu ardoarea pe care
doar tu, numai tu,
poți să o dăruiești,
izvorând din picăturile
nesfârșitelor lacrimi
pe care doar tu le simți
și le stropești peste alții
ca o fericire, ca o mângâiere,
ca un dar incontestabil
al trecătoarei vieți
ce se strecoară duios
prin tine, prin noi,
printre câmpuri nesfîrșite
când mov, când roșii,
înfrumusețând chipul
lacrimilor vorbitoare.