Un deceniu de singurătate fără cel mai profund poet român al secolului XX. Pentru că Adrian Păunescu a scris despre toţi şi despre toate purtând în suflet imensa povară a dragostei de ţară, a patriotismului incontestabil. Basarabeanul născut pe 20 iulie 1943 în satul Copăceni din raionul Sângerei a debutat în poezie la vârsta de 17 ani fiind cel mai prolific poet român, potrivit studiilor specialiştilor. Sunt mândru că am fost contemporan cu Adrian Păunescu, că l-am cunoscut personal la unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra – un fenomen cultural inegalabil care mi-a marcat adolescenţa şi tinereţea. Şi azi, la cei peste 50 de ani, “la o cană cu vin” mai fredonez din piesele maestrului care a scos la rampă vedete autentice care au făcut carieră artistică veritabilă peste ani. Şi totuşi…, de curând, cu pretenţia că am citit şi cunosc majoritatea creaţiilor păunesciene, am decoperit, târziu şi ruşinat, o altă capodoperă a maestrului, poezia “Repetabila povară (II)”. Incredibil, pentru că “Repetabila povară” o recitasem în armată, în anul 1985 şi, potrivit spuselor colegilor de atunci, îl făcusem să plângă pe locotenentul major Lupu, al cărui prenume nici nu-l mai reţin. Mi se dusese vestea în unitatea militară de la Roman că “soldatul Balaşa l-a făcut pe Lupu să plângă”, Acest “lent major” era recunoscut pentru duritatea sa cu soldaţii. Ei, amintiri cazone trecute în negura timpului… Cu precizarea că marele poet s-a stins pe un pat de spital bucureştean pe 5 noiembrie 2010, în urma unor grave afecţiuni cardiace, iată “Repetabila povară (II)”. Şi sper ca poezia să fie o surpriză pentru toţi cititorii acestui blog:
Repetabila povară (II)
Am mai scris despre voi, dragii noştri părinţi,
Când eraţi mai activi, când eraţi mai fierbinţi
Şi ce-am scris m-a durut, şi ce-am scris v-a durut,
Am privit îndelung, ca ochi mut spre ochi mut.
Şi acum, mai bătrâni, şi acum mai târziu
Îmi mai cereţi să spun, îmi mai cereţi să scriu,
Căutaţi peste timp c-un benefic reproş,
Peste rana de os ochelarii sunt roşi.
Înainte puţin, înapoi amintiri
Şi ce degete-aveţi, zi de zi mai subţiri,
Numai calciu bătrân pe la încheieturi
Şi vecini mai nervoşi şi nepoţi mai impuri.
Ce să scriu despre voi, dragii noştrii bătrâni,
V-aş minţi, însă ştiu că priviţi în fântâni.
Şi din ele vedeţi cum v-aţi stins şi v-aţi dus
Şi remedii nu sunt şi întoarceri nici nu-s.
Vin poştaşii la voi, zâmbitori uneori,
Telegrame purtând cu nepoţi rotunjori
Şi voi faceţi un chef cu un vin îndulcit
Şi cu pâine şi unt cât un vârf de cuţit.
Dimineaţa plecaţi, ca la treburi cândva,
Dar la prânz oboseala de umeri vă ia,
Zi de pensie-aveti, sărbătoare aveţi,
Când sunteţi guralivi şi sunteţi îndrăzneţi.
Mai vorbiţi prin oraş, mai vorbiţi între voi
Cât vă costă un loc de mormânt pentru doi.
Şi la mers vă-ndemnaţi mai rigizi, mai domoli,
Căutaţi leacuri noi pentru vechile boli.
Şi nici lacrimi în ochi nu mai ţineţi acum
Când trăiţi fără trai şi aproape postum.
Dragii noştri părinţi, suferinzi şi bătrâni,
Mioriţe spre voi mai coboară din stâni.
Şi vă spun despre noi ce mai e şi ce nu-i
Şi v-aţi plânge cuiva, dar tăceţi nimănui.
Şi ce plug v-a tăiat în obraz brazde-adânci
Şi ce vulturi fatali v-au strigat de pe stânci?
Mai rămâneţi cu noi, nu plecaţi nicăieri,
Nu ne sunteţi bătrâni, nu ne sunteţi poveri.
Vă iubim tot mai mult, nopţi şi zile n-ajung,
Însă voi hotărâţi c-aţi trăit prea-ndelung.
Hai, priviţi-ne în ochi, cât nimic nu s-a frânt,
Ce-i cu voi de priviţi insistent în pământ?
Locul vostru e-aici, nu vă strângeţi aşa.
Vai, ce mici aţi rămas sub povara prea grea.
Totdeauna prea mici cei bătrâni ne rămân
Ca-ntr-o zi ca pe prunci i-om purta lângă sân.