Să nu ne mai mințim, cinic, în zadar
Că viața ni-i grădină magică de flori
Și suntem bine într-un calendar,
Când suntem noi, doar noi, doar uneori.
Atâta ,,prietenie,, zace-n noi
Că tot mai des ne-ncearcă disperarea
Și suntem triști, încrîncenați și goi
Minciuni strivesc însăși socializarea.
Ne agățăm fără vreun orizont
De chestii mici, adesea inutile,
Și tot mai greu este al vieții front
Când mincinoși păcătuim cu zile.
Și ne tratăm ciudat într-un răspăr,
O molimă ce nu se mai oprește,
Fugim stupid de propriul adevăr
Spre nicăieri, nimic nu ne oprește.
Din când în când se-nalță cineva
Și-ncearcă în lumină să ne-așeze
Dar e linșat cu toată vorba sa
Și ne întoarcem iar în paranteze.
Străini suntem oricât am încerca
Să ne prefacem în iubiri cu stele
Iar la final ne vom pulveriza
În galaxii…, fără nimic în ele.