Mi-e tot mai greu să umblu pe drumuri nesfârşite
Ce îmi complică viaţa într-o sinistră dramă
Am obosit de tot, cu clipe chinuite,
Mi-e dor de-o-mbrăţişare, mi-e dor de tine mamă!
Tu ai plecat demult, la ceasul trist de iarnă
În ziua de Crăciun, fără să dai de veste,
Şi m-ai lăsat pustiu, fără de tine mamă,
Nimic n-a mai rămas din viaţa-mi de poveste.
Acum e primăvară, o altă amăgire
A vremurilor triste ce nu se mai sfârşesc.
Mi-e dor de chipul tău şi de a ta iubire,
Mi-e dor să îţi sărut tot chipul îngeresc.
Prin negrele păduri ce tot îmi ies în cale
Îmi port cu teamă paşii prin trist necunoscut
Din când în când se-aud doar urlete de jale
Sunt lupii scumpă mamă, ce sentiment durut.
Şi frica îmi pătrunde cumplit şi fără milă
Paralizându-mi trupul tot mai greoi şi-ncet
Ce mult aş vrea să-ţi simt privirea ta senină
Protecţia ta blândă, căldura de la piept.
Prin nopţile geroase şi negre ale vieţii
Sclipesc printre copaci ochi galbeni şi sticloşi
Ce îşi aşteaptă prada în zorii dimineţii
Şi-s mamă tot mai mulţi, ochi reci şi fioroşi.
Mi-e frig şi sufletul îmi e cuprins de teamă
De urlete pustii a haitelor flămânde
Pe unde eşti acum, pe unde umbli mamă?
Hai vino şi-ncălzeşte cu mâna a mea frunte.