La începutul de mileniu trei, trăim o glorioasă amăgire
Şi tot mai rea şi mai flămândă se-afundă insolenta omenire.
Iraţionali, cu sufletul pierdut, dezbatem sterp aceeaşi veche temă
A individului recondamnat, la propria-i cădere şi dilemă.
Nu sunt soluţii dragilor, nu sunt, şi nici un drept total la fericire
Când ne minţim parşiv, ca omul mic, şi tot visăm la falsă nemurire!
Dezamăgiţi, dar mândri într-un fel, plini de orgolii ce nu-şi află rostul
Postăm pe vechi reţele, fel de fel, cuvinte mari şi grele, gândul nostru.
Ce neam bolnav, ce paraziţi trufaşi mărşăluiesc aiurea, fără ţintă
Şi-şi plimbă falnici suflete de laşi şi nu au timp pe ei să se resimtă.
Şi cum puteţi ca să vă-nchipuiţi, că-n voi o libertate mai persistă
Când sunteţi condamnaţi să fiţi doar trişti, nişte imagini şterse-ntr-o revistă?
Ooo, vai, sărmanii dragii mei, ce închipuiri, ce năluciri macabre
Ce vise vă mai trec acum prin cap, prin minţile tot mai pustii şi slabe.
Şi am ajuns din toate ce au fost, doar umbre goale fără orizont
Ca nişte dezertori hai hui, pierduţi, pe un bătrână linie de front.
Urându-ne păcătuim murdar şi viaţa trece într-un dur non-sens
Şi ne tot pierdem într-un calendar, fără idei şi fără de intens.
Suntem doar robii propriului destin, fără de ţintă şi temperament
Stăm în genunchi şi nu ne ridicăm, pierim încet, ne stingem lent.
Purtăm pe alţii cinic pe grumaz, în hâd spectacol ce nu se termină
Şi creierul e gol şi e necaz că nici din urmă nimeni n-o să vină.
O mare, un ocean de roboţei, îşi poartă scârţâind şi cinic paşii
Nu mai vedem nimic, doar umbra ei, a morţii ce îşi caută vrăjmaşii.
Suntem tăcuţi, nu mai avem de spus, nimica care să ne mai deştepte
O Doamne cum s-au dus, cinic s-au dus, trecute vremuri bune şi-nţelepte.
Şi tot priveşti prea ocupat de sus cum omenirea e-ntr-o scufundare
De două mii de ani ne-ai tot uitat şi ne-ai lăsat în veşnică mirare.
Mai dă-ne un semn, un ultim semn, ca surzii să-ţi audă iarăşi glasul
Şi poate din creiere de lemn, ne vom recorecta cuminte pasul…
22 mai 2023 – Botoşani