Păream uitat la început de vară,
În așteptarea unor noi secunde,
Mi se părea că eram într-o gară,
Tot așteptând ceva de orișiunde.
Priveam pierdut spre trenuri prea grăbite
Cu pasageri deprinși cu marea grabă
Spre multele direcții nevăzute
Și fiecare își avea o treabă.
Deodată ochii s-au oprit pe ceasul
Etern, anunțător de noi durate,
Când pasagerii își reglează pasul
Cu ore de-un perete suspendate.
Și curios și fără de vreo țintă
Doar cea a așteptării permanente
M-am înălțat ca șoimul ce se-avântă
Spre înălțimi, cu scopuri evidente.
Târziu, în noapte, printre lumini scăzute
Urcându-mă pe nevăzută scară
Deschis-am ornicul plin de secunde
Și…l-am oprit, a fost întâia oară.
Când ceasul gării și-a muțit chemarea
Și trenuri au uitat să mai pornească
Ciudată, nefirească înserarea
Cu oameni așteptând ca să sosească.
Era ca un tablou de modă veche
Cu lume încremenită, fără vlagă,
Pe un peron bătrân, fără pereche,
Ce nimeni nu putea să-l înțeleagă.
Iar eu, uimit cu orologiu-n brațe,
Îl tot forțam ca timpul să-l reînvie
Și acuzat de marile instanțe
Eram ca într-un număr de magie.
Spre zori de zi, în răsărit de soare,
Tic tac de ceas, ce stranie povară!
Peronul s-a trezit iar în mișcare,
Cu trenuri repornite, la început de vară.