Fantezie… feroviară

Păream uitat la început de vară,

În așteptarea unor noi secunde,

Mi se părea că eram într-o gară,

Tot așteptând ceva de orișiunde.

Priveam pierdut spre trenuri prea grăbite

Cu pasageri deprinși cu marea grabă

Spre multele direcții nevăzute

Și fiecare își avea o treabă.

Deodată ochii s-au oprit pe ceasul

Etern, anunțător de noi durate,

Când pasagerii își reglează pasul

Cu ore de-un perete suspendate.

Și curios și fără de vreo țintă

Doar cea a așteptării permanente

M-am înălțat ca șoimul ce se-avântă

Spre înălțimi, cu scopuri evidente.

Târziu, în noapte, printre lumini scăzute

Urcându-mă pe nevăzută scară

Deschis-am ornicul plin de secunde

Și…l-am oprit, a fost întâia oară.

Când ceasul gării și-a muțit chemarea

Și trenuri au uitat să mai pornească

Ciudată, nefirească înserarea

Cu oameni așteptând ca să sosească.

Era ca un tablou de modă veche

Cu lume încremenită, fără vlagă,

Pe un peron bătrân, fără pereche,

Ce nimeni nu putea să-l înțeleagă.

Iar eu, uimit cu orologiu-n brațe,

Îl tot forțam ca timpul să-l reînvie

Și acuzat de marile instanțe

Eram ca într-un număr de magie.

Spre zori de zi, în răsărit de soare,

Tic tac de ceas, ce stranie povară!

Peronul s-a trezit iar în mișcare,

Cu trenuri repornite, la început de vară.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.