Alerg, alerg mereu în cea din urmă cursă
Şi tot mai greu îmi port povara de ştachetă
Şi tot mai stinsă-mi pare lumina de la ursă
A existenţei mele ce curge pe planetă.
E Ursa mare, mică?, superbe constelaţii
A unei vechi trăiri scăldată-n ape pure
Mereu înălţătoare, mereu în revelaţii
Pe un nisip de mare sau taină de pădure.
Trăiesc momente grele, cumplitele derive
Ale unei vieţi aflată pe muchii de cuţit
Acum, mai obosit, reiau expectative
Şi clipele din urmă pe care le-am trăit.
Şi boli pătrund în mine şi carnea mi-i bolnavă
Şi nu se mai termină, ca într-un vis urât,
Respir tot mai profund rugina de epavă
Ce-a fost abandonată, c-aşa i-a fost sortit.
Şi vai cum am crezut că scrisul din poezie
Va fi ca o umbrelă, un zid apărător.
Că soarta de poet e dulce veşnicie
Iar cerul de creaţii va fi fără de nor.
Cumplită înşelare, rătăcitoare vise,
Doar lume-nchipuită de un naiv poet
La ceasul când durerea e clară şi precisă,
Iar umbrele de muze dispar. Încet, încet…
16 august 2023 – Botoşani