„Când nu mai sună telefonul…”

Undeva, în prima jumătate a lunii decembrie, mai exact pe 8, mă aflam la o lansare de carte a scriitorului şi epigramistului Dumitru Monacu, eveniment cultural local onorat de prezenţa a peste 70 de persoane. Majoritatea, oameni aflaţi la inevitabila vârstă a senectuţii, au ţinut să asiste la un moment frumos, cu tentă caritabilă, întru descreţirea frunţilor prin volumul „De dor (şi de umor)”. Şi viceversa. Şi, printre picăturile de epigrame, de o calitate incontestabilă, am avut privilegiul unei invitaţii. Venită din partea „anticului” prieten pensionar, jurnalistul şi scriitorul Traian Apetrei, cel mai productiv şi longeviv director pe care l-a avut Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani după 1990. „Te invit Gabi pe 18 decembrie la o lansare de carte. Şi tu mi-ai oferit Trăistuţele tale, aşa că te rog să vii”. Şi cum aş fi putut să-l refuz pe omul care mi-a fost alături de câte ori am avut nevoie şi de la care am învăţat multe. Enorm de multe lucruri utile despre tainele gazetăriei şi inconfundabila lume a scrisului. Iată că, după „Bucuriile mele” şi „Ani de glorie la CS Botoşani”, Traian Apetrei se pregătea să ofere botoşănenilor un alt volum. Cel al foştilor directori şi oameni de cultură botoşăneni care în felul lor, mai mult sau mai puţin, au continuat să asigure stabilitatea judeţului celor „patru puncte cardinale” ale României: Eminescu, Iorga, Enescu şi Luchian. Pe un ger nemilos, când chiar am simţit la propriu că mi-a luat foc interiorul, printre dansurile hibernale ale purtătorilor de obiceiuri de iarnă, răsfiraţi pe toate străzile oraşului, am ajuns la locul invitaţiei. O locaţie din centrul vechi al Botoşanilor unde, se spune, Eminescu ar fi poposit de multe ori spre a asculta lăutarii de altă dată ai bătrânei urbe. Sala lansării a fost arhiplină, semn clar că Traian Apetrei, jurnalistul incomod care a spus lucrurilor pe nume, a rămas în memoria colectivă. Şi, în semn de preţuire, oamenii au venit spre a-i aplauda o nouă lansare. A clipelor de viaţă ale unor oameni care şi-au sacrificat existenţa, spre bine, spre frumos, spre adevăr. În penultima zi a anului în curs, vreme de patru ceasuri, am pătruns în volumul celor 416 pagini. Pe nerăsuflate şi extaziat. Şi nici nu se putea altfel în faţa unui condei şi, mai ales, a unui orator de cea mai înaltă clasă. A cărei voce a presărat limpezime şi precizie la toate cele trei lansări de Trăistuţă bucovineană. Alături de profesorul Georgică Manole din Hăneştiul botoşănean. Mărturisesc că mi-a fost destul de uşor să parcurg tăcerea asurzitoare a personajelor aflate sub povara „Când nu mai sună telefonul…” Cu foarte multe persoane din carte am dialogat pe vremea celor 25 de ani de jurnalism, iar unele s-au aşezat direct în inima mea. Şi au rămas acolo: Profesoara Cornelia Viziteu – directoarea Bibliotecii Judeţene ”Mihai Eminescu” care mi-a găzduit două lansări ale volumelor de texte jurnalistice menţionate; Scriitoarea şi ziarista Elena Condrei – director al Editurii Geea care mi-a oferit distincţia „Teiul de Argint” pentru întreaga activitatea publicistică; Profesorul Corneliu Picealcă – inspector şcolar general care a revoluţionat învăţâmântul botoşănean şi căruia, liceanul speculant din mine, i-a smuls un 10 pentru că domnia sa, ca profesor de engleză, nu a ştiut traducerea cuvântului „twain”; dl. Paul Mircea Iordache alături de care am bătut cândva drumurile Basarabiei şi Cernăuţilor şi mulţi alţii. Respect bun prieten Traian Apetrei şi îţi promit că, dinspre mine, telefonul îţi va suna… Şi în amintirea clipelor cernăuţene şi a celor când eram peste măsură de fericiţi că aveam echipă promovată în „C”… şi în amintirea „Sportului botoşănean”.