De obicei locuiesc la etajul patru.
Într-un apartament mai aproape de cer,
De păsări, de avioane…, departe de pământ.
În ultima iarnă, nenorocul m-a adus
Cu picioarele în realitate, pe pământ…
În urma unui „contract nesperat”
M-am „îmbogățit”…, cu o tuberculoză.
Drept pentru care am ajuns la spitalul de pneumo,
Unde se tratează plămânii prea obraznici,
De… nesimțirea oamenilor care nu au grijă.
Iar aici, într-o curte mare am trăit revelația,
De a afla cine sunt, zi de zi, ceas de ceas.
Alături de firele de iarbă care au crescut
Sub ochii mei, în fiecare zi altele,
Alături de alte mii de fire răsărite minunat,
Închipuind viața neștiută de la înalțimea etajului patru.
Și atunci mi-a răsărit în minte Grigore Vieru
Cu al său nemuritor, inconfundabil:
„Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi.”
Împreună firele au compus un covor
Un imens covor verde pe care s-au așezat
Și viorele și toporași și alte flori de primăvară.
Doamne, ce minune ai putut oferi ochilor mei
Triști, care doreau să fie clătiți de frumusețe.
Și, deodată, pe covorul lui Dumnezeu au apărut
Monștrii cei hâzi, cu chip de om:
Chiștoacele de țigară nestinse ale plămânilor
Tot mai obraznici și tot mai sfidători.
Și care se vor stinge… înaintea covorului verde!
1 aprilie 2023 – Botoșani