Peste toamna rece, cu frunze ucise
Căzute din arbori bătrâni, seculari,
Respir tot mai greu speranță de vise
Privind spre o zare, sperând să apari.
Când vântul mă bate în parcuri sinistre
Golite de verdele verii ce-a fost
Visez la florile ce au fost artiste
Și care s-au stins în frig fără rost.
Iar tu? îmi apari în trecutele ramuri
Prin ploaia măruntă ce cade mereu
Iar eu te tot caut în tomnatice flamuri
Și-n fiece umbră zăresc chipul tău.
Prin ploaia rebelă ce nu contenește
Mă arde distanța de suflet gingaș,
Iar doru-i scânteie ce arde firește
Iubirea de tine, de chip drăgălaș.
Tu nu ai habar de toată durerea,
De gânduri spre tine, de vorba-mi nezisă,
Când eu tot te chem, dar surdă-i chemarea!…
Din toamna scrisorii, mereu netrimisă.