De ceva vreme mă tot furnică degetele să scriu aceste rânduri, ce se doresc doar un nou semnal de alarmă adresat celor ,,mistuiți,, de talente ascunse și care cred că scriu poezie. Și tot am amânat redactarea acestui text până când am citit ultimul număr, 37/2023, al României literare. Mai exact editorialul “Timpul rebuturilor” semnat de criticul literar Nicolae Manolescu. După care, “cu o ură ne-mpăcată, mi-am șoptit atunci în barbă” , “gata scriu!” Pentru că, dacă cineva cu mult mai învățat ca mine gândește la fel, oleacă de adevăr trebuie să fie la mijlocul chestiunii. Și nu oriunde, ci în România literară, o revistă care se străduie să păstreze acuratețea limbii române și a criticii literare de calitate. Și nici nu pot fi egoist, drept pentru care doresc să împărtășesc și altora, mai ales celor de pe ghidușul facebook, idei bune, constructive.
Iată câteva spicuiri din editorialul menționat, adică părți esențiale: “Primesc săptămânal scrisori de la cititori care se recomandă politicos și-mi cer opinia. Unii mă avertizează din capul locului că vor să fie publicați în România literară… Există și veleitari agresivi, care nu mă roagă, mă somează, ba chiar mă amenință… Există o categorie de veleitari agresivi care a devenit un adevărat fenomen literar, pe cât de frecvent, pe atât de periculos. E vorba de cei care, din ce în ce mai numeroși, au izbutit, cine știe cum, să profite de o ușă întredeschisă și să înceapă să creadă că locul lor este în altarul literaturii. Cel mai adesea din această categorie provin rebuturile. Răspunderea principală pentru înmulțirea lor, ca a buruienilor, ne revine nouă, critici, redactori sau editori. Dacă editorii au măcar <<scuza>> că, oameni de afaceri fiind, scopul lor este să vândă cărți, indiferent de valoarea lor literară, noi, ceilalți, n-avem nici o scuză… Piața literară este invadată de subproduse literare, la a căror <<descoperire>> și promovare am contribuit noi, criticii cei plini de îngăduință. …Partea proastă cu numărul crescător de rebuturi este că nu există nici tratament, nici vaccin.” Mă opresc cu citarea parțială a editorialului, cu recomandarea expresă: citiți România literară. Nu este publicitate, ci doar indicarea unui “colac de salvare” , cel al salvării prin cultură.
Revin la subiectul scrierii de poezie și al postării “creațiiilor” pe facebook. Chiar dându-mă exemplu pe mine care, din postura de sinucigaș, mă așez primul în „Piața publică a poeziei”. Și aștept azvârlitul pietrelor… În acest an am scos în volum pe care nici nu am îndrăznit să-l numesc „de poezii”. Pur și simplu l-am numit “Încercări, trăiri, emoții” Însă, după ce a lecturat volumul, scriitoarea și poeta Maria Donan, de o generozitate desăvârșită, la care se adaugă un talent scriitoricesc incontestabil, m-a numit “poezie”. Catalogare care mă obligă, să nu dezamăgesc. În fine, “errare humanum est”. Dar, alăturându-mă celor scrise de Nicolae Manolescu în “Timpul rebuturilor” , privesc cu stupoare la o altă înmulțire ce pare scăpată de sub control. Cea a cenaclurilor și societăților literare, ,,câtă frunză, câtă iarbă…,, Hmm, am gândit, poate “concurența” naște calitate. Nuu, nici vorbă. Poeziile postate pe site-urile acestor cenacluri și “soțietăți fără prințipuri”, sunt pline de greșeli gramaticale. Iar diplomele de recunoaștere oferite unor “poeți” au denumiri hilare, pline de…humor.
La finalul modestului comentariu, cu referire la înmulțirea aberantă a unor “prestigioase” cenacluri nu doresc decât să reamintesc sentimentul de frustrare prin versurile marelui Păunescu: “Ne-am despărțit în triburi și în secte/În cluburi, în partide și în găști/Iubirile directe sunt suspecte/Dorești succes?, învață să urăști!” Iar despre calitatea poeziei și arta scrierii acesteia, genialul Eminescu a spus-o în urmă cu aproximativ 140 de ani: “E ușor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune/Înșirând cuvinte goale/Ce din coadă au să sune.” Nu, nu am uitat despre mine. Mă așez cu sfială și respect pentru…azvârlirea pietrelor.