În prag de dimineață, profund autumnală,
Când ochii somnoroși mi s-au deschis
Privirea s-a oprit pe geam, la o răscoală,
A norilor întunecați de gri închis.,
Și am rămas secunde dus pe gânduri
Adânc intrate, rătăcite-n nori,
Întrebătoare prin cocorii singuri,
Întârziați, acum rătăcitori.
Prin toamna lungă cât o veșnicie
S-au fâstâcit și s-au contrariat
Nici nu mai știu, să plece ori să vie
Când alte păsări deja au plecat.
Și rătăcit la fel ca și cocorii
Tot caut disperat un biet răspuns
Privind adânc cum îmi aleargă norii
Fără s-ajungă unde au de-ajuns.
Tot mă gândesc la cât au scris poeții
De toamnă și de frunze duse-n vânt
Și mă frământ intens, fixând pereții
Ce mi-au blocat idei, format și gând.
Cine o fi, oare, trecător,
Dintre cei doi aflați ca-ntr-o dilemă?
E omul, toamna, cine-i muritor
În scurta existența, ca o temă?
Și în trecut poeți au scris de toamnă
Și-n urma lor s-a veșnicit poezia
Iar azi, despre roșcata doamnă,
Dar mâine?… Vor fi alții…, să scrie elegia.
Doar toamna va rămâne-n veșnicie,
Când pleacă, ea, de fapt, revine.
Ne râde-n față și ție și mie,
Amăgitoare, palide destine.