Stau singur în noiembrie și-i frig
Într-o pădure veche, seculară
Și cetini verzi de brad și de molid
Se-agită nesfârșit și mă-nfioară.
Printre copaci disting speriat și trist
Luciri multicolore foarte multe,
Un șarpe cu sclipiri de ametist
Alunecă prin pietrele de munte.
Îmi pare un pârâu cu glas zglobiu
Sau doar vedenii ce-mi agită trupul
E noapte neagră, spaimă și pustiu,
E un sfârșit sau, poate, începutul?
Încerc să deslușesc ce se întâmplă,
Privesc înfrigurat spre cer cu stele
Și mâinile mi le presez pe tâmplă
Voind să scap din gândurile grele.
Un vuiet lung răsună de aiurea
Urlet de lupi sau alte orătănii?
Și-mi pare că se clatină pădurea
E noaptea crivățului alb al iernii?
Și înghețat simt că mă trec fiorii
Singurătatea îmi pare ca o taină
Aștept smerit să se ivească zorii
Să mă trezesc…, în toamnă sau în iarnă?