La început de februarie al anului în curs, pașii m-au purtat spre Țara Vrancei, spre Panciu, micul orășel dintre vii. Martoră a istoriei române, mica urbe mai păstrează și la început de mileniu trei aroma trecutului încărcat de amintiri, mormântul marelui Ioan Slavici, din cimitirul central al orașului, fiind o mărturie incontestabilă că pe aici splendoarea limbii române a lăsat urme adânci. Iar azi? Prezentul este onorat cum se cuvine de un grup de pănceni care iubesc frumosul, iubesc literatura și istoria, iubesc și zămislesc poezie de calitate. M-am convins de acest fapt invitat fiind de membrii Cenaclului Literar Artistic ,,Miorița,, – o grupare absolut minunată care poartă cu cinste trena limbii române pe meleaguri vrâncene.
În urma periplului m-am ales cu daruri prețioase, cu volume de poezii oferite cu generozitate de doamna profesoară Mariana Rogoz Stratulat, de distinșii poeți Ion Tătaru și Virgil Ursu Munceleanu. Cu autografele de rigoare, scrise ca o mărturie a existenței lor și a trecerii mele, în premieră absolută, prin Panciu. Fără a comenta creațiile domniilor lor, pentru a nu comite o greșeală și pentru a nu diminua din farmecul poeziei, voi prezenta câte un poem al fiecăruia dintre cei menționați, poezii pe care le-am selectat după gustul și priceperea mea.
Așa cum se cuvine, cuvântul de început îl voi acorda unei doamne, respectiv profesoara de limba română, Mariana Rogoz Stratulat, care mi-a oferit volumul ,,Poeme nevindecate,,. Așadar vă propun spre lecturare, sau, poate, spre vindecare, poezia ,,Trăiesc,,:
Trăiesc îmbrățișată de mare și de vânt,
de gândul ce răsare ca iarbă din
pământ,
de drumul ce coboară discret către
picior,
de marmura ce-ascunde o flacără și-un
dor…
Mă întorc din timp pe urmele unui
adevăr
scris ca o formă a rugăciunii.
Ajung în trunchiul unui stejar
cu ferestrele deschise spre soare,
de unde pot vorbi cu Dumnezeu
despre fericirea de a fi liberi.
Urc treptele spre azi, spre mâine
ducând cu mine visele celor de ieri.
Dar…cei de azi se prăbușesc
într-o lume în care
speranțele din zori
sunt îngropate după amiază.
O cușcă aleargă să ne închidă.
Rămânem fără aripi, fără ochi,
fără urmele pașilor,
fără cuvinte, fără noi.
Oamenii sunt din ce în ce mai puțini.
Cuțitul uitării umblă prin mine,
prin timp și istorie.
Copacul și-a pierdut rădăcinile,
răsăritul întârzie să apară,
umbrele trecutului agonizează
în vremuri arse de frig și de război.
Iubirea își linge degerăturile atinse
de rugină.
Trăiesc îmbrățișată de confuzii
și înserări târzii.
,,Iluzia iubirii,, este poemul selectat din volumul ,,Descătușarea tăcerii,, aparținând domnului Ion Tătaru:
Te știu, te simt, te-aud, te văd.
Îmi ești în inimă și-n gând,
Fără iubirea ta-i prăpăd
Și nu mă potolesc nicicând.
Lucesc în stele ochii tăi,
Din flori ți-e sufletul și visul,
Într-ale inimii bătăi,
Tu ai cuprins doar paradisul.
Oriunde m-aș orienta,
Plonjez în visul meu himnotic,
Sedus de holograma ta
Și de parfumul tău, erotic.
Te știu fior de primăvară,
Te simt sărat pe ochi-mi triști,
Te-aud șoptind pe vânt de seară,
Te văd, dar oare… tu exiști?
Iar din creațiile domnului Virgil Ursu Munceleanu, din volumul ,,Testament pentru eternitate,, am selectat poemul ,,Ar trebui să știi, doamnă!,,:
Când pleci de lângă mine, mai mor câte puțin
Cu fiece secundă rămasă fără tine,
În suflet înserarea-mi doboară ce-i senin,
Iar inima-i ca trenul ce-aleargă fără șine!
Ai revenit la NOI de fiecare dată
Când, zdrențuri, sufletele noastre în genunchi plângeau,
Am tot sperat că soarta nu va fi ingrată,
Ci ne va fi chiar șezământ în clipe ce mureau!
Se spune că speranța-i ultima ce moare,
Dar când și ea se risipește jalnic ca-ntr-un vis,
Îmi mai rămâne doar un gol imens în care
Pot afla dumnezeire în ceea ce n-am scris!
Te-oi căuta oriunde și-oricând, cât am să fiu,
Să știu, dacă-n plecarea ta, tu poți să mai trăiești!
De n-ai să fii, pleca-voi și eu, într-un târziu
Și te-oi găsi ACOLO, doamnă, chiar dacă nu ești!…
Scriu doar gândindu-mă la tine-aceste rânduri
Ce n-ar fi scrise niciodat’ dacă-ar fi fost senin.
Cu palma rătăcind slugarnic printre gânduri
Când pleci de lângă mine, mai mor câte puțin!
Mai mor câte puțin (și mor!) în ceasuri de restriște
Pân’ce în sufletu-mi pustiu nimic n-o să mai miște!