Sub ploaia rece, sacadată,
Dintr-un aprilie morocănos,
Tot mă rechemi la tine fată
În amintiri de ceață, ce au fost.
Și tot îmi spui, ca mare dramă,
Că ai dori să mă revezi
Că ai greșit fără de seamă…
Tu te auzi, tu te mai crezi?
Din miile de-acuze aduse
Că aș fi fost prea nu știu cum
Acuma îmi rescrii doar scuze
Peste cenușă, peste fum.
Poate-am greșit, c-așa-s poeții
Cu capu-n nori, prea visători,
Ba mai vorbesc și cu pereții,
Mai grav, se cred nemuritori.
Dar în visarea mea de-o viață
Nu am fost rău și n-am durut
Nu am scuipat cu vorbe grele-n față
Nemulțumiri în mine am ținut.
Drept pentru care caută-ți de treabă
Nu îmi strivi plăcerile lumești
Ai viața-n față, nu e nici o grabă,
Adio și de rău să te ferești!