Vă cred și vă-nțeleg că tot mai grav vă doare,
Că viața tot mai mult s-a transformat în luptă
Și locuim de-un timp fără vreo alinare
Într-un chenar, figură din realitate ruptă.
Și suntem tot mai mulți cei apăsați de boală,
Nici nu contează nume, de care maladie,
Iar când simțim că totul în noi e o răscoală
Un glas duios șoptește, scrie poete, scrie.
E ca un tratament de reparat destine,
E un remediu bun, e pentru fiecare,
În vers te regăsesc pe tine și pe mine,
Frumoși abandonați într-o reanimare.
Și medici zilnic vin să-ntrebe ce ne doare
Și cum mai respirăm și cât ne este pulsul
Și ne privesc tăcuți în ochi, pe fiecare,
Dar niciodată nu primesc răspunsul.
Apoi rămânem singuri în cenacluri saloane
Și în poezii ne scriem propria rețetă,
Perfuzii suspendate, cinice baloane,
Remedii solitare, poezie discretă…