Sâmbătă 12 noiembrie 2022, ora 7.30, în clipa unei dimineţi reci de toamnă închid „Porţile spre cer…” şi privesc pierdut pe coperta cărţii. Ultimele rânduri mi se învârtesc în minte, încă nedesluşite: „Prin naştere venit-am!/Prin <<naştere>> să fiu/învingătoare-a morţii golite de <<a fi>>…/Şi şterge-voi din Carte cuvântul <<a muri>>”. Şi brusc literele din titlul cărţii încep să se învârtă, tot mai ameţitor, formând un labirint circular nedesluşit. Îmi frec ochii şi, deşi sunt treaz de vreo două ceasuri, nu pricep mare lucru. Jocul învârtitei de litere pare să se liniştească şi, spontan, caracterele se aşează cuminţi cu titlul „Illuminati”. Privirea coboară speriată în jos spre imaginea Turnului Babel, oraşul cosmopolit, pomenit în capitolul XI al Genezei, recunoscut pentru multitudinea limbilor vorbite. Urc tot mai mirat privirea înapoi la titlu, acelaşi inexplicabil „Illuminati”. Iar în colţul din dreapta al coperţii desluşesc într-un cerculeţ ciudat, Maria Donan. Încet, o lumină pare să-mi cuprindă creierul şi, daa, tu eşti Anahera, scriitoarea şi poeta care mi-ai dăruit de ziua onomastică „Porţile spre cer…”. Cel mai frumos cadou primit de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, un dar trimis din cealaltă parte de Românie, de la 600 de kilometri, de pe o stradă timişoreană ce poartă numele unui arhitect de poduri. Constructorul unei alte porţi, cea a unificării României cu marea cea mare. Tiptil se crapă de ziuă şi ochii fac eforturi să se dezlipească de mirajul culorilor gălbui, roşiatic, albastru. Şi iar imaginaţia îmi joacă feste. Deodată îmi apar de nicăieri titluri de cărţi citite în adolescenţă şi pe parcursul vieţii. „O tragedie americană”, „Pe aripile vântului”, „Înger şi demon” se învârt în mintea mea vrând parcă să spună ceva… Ca în acceleratorul de particule de la CERN, din apropierea Genevei, totul continuă să se învârtească ameţitor în tulburatul cap al meu, iar eu caut cu înfrigurare „particula lui Dumnezeu”. Ca pe o lumină izbăvitoare. Dar nu, ceaţa persistă şi, mai mult, spontan în jurul meu se rotesc feţele zîmbind condescendent ale prietenilor Mariei. Doamnele Lidia Racoviţan, Rodica Bărbat, alături de domnii Leonard Gherghinescu, Ovidiu Hortopan par să-mi spună „Hai băiete, să te vedem acum, scrie despre carte!” Cât dspre ultimii doi nici nu măcar nu ştiu cum arată. Şi zâmbeau… Ciudate şi cumplite viziuni.
Plec speriat din faţa calculatorului, pentru a resorbi o gură de cafea matinală. Revin un pic mai detaşat şi, parcă, parcă, limpezimea se reaşează tacticoasă în mintea mea. Recitesc ultima zicere din cuvântul autoarei, „Este atâta Vis în mine, încât noaptea, în momente de nesomn, îmi apare aievea Scara lui Iacob şi urc… să dau mâna cu Dumnezeu”. Şi încet nările îmi sunt plăcut inundate de mirosul de fân proaspăt cosit dintr-o zonă montană, poate chiar din Mehedinţul de munte, iar Pantelimon ajunge acasă… Dus pe gânduri, simt cum, spontan, mirosul fânului dispare şi face loc celui specific unui spital. Al unui salon de spital. Al suferinţelor şi al poveştilor de viaţă ce cuprind un ocean de tristeţe. Daa, este romanul Mariei Donan, inconfundabilă creaţie scriitoricească, de o înaltă ţinută literară. Acurateţea scrisului, ireproşabila documentare, sufletul ce ţine loc de cuvinte sunt elementele romanului „Porţile spre cer…” La un moment dat, în timpul lecturării, „mi s-a pus pata pe tine” Maria, cum spun cuvintele unui celebru hit românesc şi, în nemernicia mea, am verificat dacă cei trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru Medicină din 2009 chiar există în realitate. Ruşinat de curiozitatea mea am continuat lectura… Cu trăirile şi experienţele de viaţă tulburătoare ale personajelor, Pantelimon, Tudoriţa, Amelia şi nu cea de pe urmă, tragica deschizătoare de suferinţă umană Milena. Iar Ghencea? Mult prea inspirat nume care mi-a reamintit de celebrul cimitir bucureştean în care îşi petrec somnul de veci Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pentru că numai o „naţie de tâmpiţi”, vorba ilustrului Petre Ţuţea, putea să-şi omoare conducătorii, cu bune şi cu rele, de Crăciun, în Sfânta zi a Naşterii Mântuitorului. Între „fascinaţia vieţii şi… iminenţa morţii”.
E toamnă, e rece. Şi totuşi, printre rotocoalele vântului, s-a ivit soarele cu razele-i tomnatice aducătoare de speranţă. „Memento vivere!” este rugămintea fierbinte a Mariei Donan pentru cititorii ei. Şi… „Porţile spre cer…” rămân deschise pentru oricine se încumetă să le pătrundă. Cum deschise şi magice sunt şi „Crimă perfectă – Prizonieri în propria lumină” şi „Cântec de lebădă” şi „Dum Spiro, Spero”. Toate cărţile sunt darurile izvorâte din splendoarea fără egal a sufletului Mariei Donan.