În lumea crudă ce ni s-a înfățișat după 1990, un capitol aparte îl constituie tragedia gărilor de poveste, a liniilor ferate peste care s-au depănat amintirile copilăriei și tinereții. Pentru că, în jungla unei tranziții nemiloase, dictată de interese fără scrupule, locuri care au ocupat un segment important al vieții noastre s-au pierdut în neguri de vremuri și de indiferență. Și m-am convins de acest fapt în timpul unui drum făcut în templul poetic al unor oameni minunați din micuțul orășel vrâncean Panciu, dar și în urma unui amplu dialog purtat cu un hâtru conductor de tren de pe ruta București-Botoșani.
În cele ce urmează voi face referire la zona Moldovei, convins fiind că amploarea ruinării gărilor de poveste și a abandonării liniilor ferate este un fenomen ce a cuprins barbar întreaga Românie. Prima haltă a expunerii de față se referă la traseul Mărășești – Panciu, o rută feroviară ce azi nu mai există. Doar o linie ferată plină de rugină și bălării și gara abandonată din Panciu, construită în perioada interbelică, amintesc că pe aici a fost cândva mare vânzoleală. Pentru că zeci de mii de navetiști, elevi, tineri și oameni ai muncii, au străbătut de nenumărate ori traseul, fie spre școli și licee, fie spre locuri ce le asigurau traiul cotidian. Oameni de mare calibru, intelectuali pănceni mi-au povestit cu mare regret despre anii de glorie ai menționatului traseu feroviar dar și despre indiferența actuală ai administrației locale și conducerii ceferiste care pasează situația gării Panciu… de la Ana la Caiafa. Doar gara Mărășești mai este funcționabilă fiind așezată pe importantul traseu București – Suceava Nord.
Un alt abandon s-a petrecut și pe meleaguri sucevene. Astfel utilitatea traseului feroviar Fălticeni – Dolhasca a fost trecută pe…linie moartă, gara din Fălticeni fiind lăsată uitării de toți și de toate intemperiile vremurilor. Și pe această cale ferată a fost agitație mare vreme de aproape un secol. Pentru că fălticenenii foloseau respectivul tren pentru a ajunge în destinații importante din țară, Iași, București, Constanța, cu legături din Dolhasca. Și Nicolae Labiș a circulat cu trenul pe aceast traseu, în drumul său dintre Mălinii natal și București.
Urcând oleacă mai spre nord, ajungem în ținut botoșănean unde dăm peste alt abandon, Leorda – Dorohoi, și unde ca și în celelalte zone feroviare părăsite traficul auto a luat caimacul cefereului. Azi, între Leorda și Dorohoi au rămas kilometri importanți de cale ferată, fără pază, fără administrare, singurii interesați părând a fi strângătorii de fier vechi. Aceeași ,,harnici tuciurii,, acționând și în nordul județului, lângă orașul Săveni, urbe care are gară, dar nu a avut niciodată tren! Cum nici podul de cale ferată de lângă orașul ieșean Hârlău nu a avut vreodată utilitate! Iar de traseul Botoșani – Verești, în lungime de vreo 40 de kilometri, care este străbătut într-o oră și 20 de minute, ce să mai vorbim? Ca o ironie prea crudă și foarte amară, social democrații aflați cu ciolanul puterii în brațe, în ultimii 20 de ani, tot au glăsuit, electoral se înțelege!, că pe aici va circula trenul de mare viteză Botoșani – Suceava… ,,Mare viteză,, pe o cale ferată care nu a fost niciodată electrificată!
Prea multe comentarii nici nu se mai pot face: ignoranță, nepăsare, nepricepere administrativă? Cu siguranță toate la un loc. Drept pentru care doresc să asigur un final romantic, că altă soluție nu am, și să reproduc superbele versuri păunesciene ale poemului ,,La adio, tu,, Pentru că frumusețea lor se potrivește vremurilor ce au fost… și nu se vor mai întoarce:
,,Când te-am văzut ultima oară,
Știai și tu, plângeai și tu,
Și ai plecat cu tot cu gară,
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată,
Voiam să vin pe urma ta,
Dar unde-i linia ferată?
Parcă a luat-o cineva!,,