Azi, 8 mai 2021, se împlineşte un secol de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, partid, care ne place ori nu, face parte din tulburătoarea istorie a naţiei române. Înfiinţat după model sovietic pe 8 mai 1921, P.C.R. avea să apară pe plaiurile mioritice în urma unei descinderi din Partidul Social Democrat Român, de-a lungul vremii numindu-se şi Partidul Muncitoresc Român, undeva prin perioada anilor 1950-1960. Despre „faptele de vitejie” ale celor aflaţi vremelnic la conducerea defunctului P.C.R. s-a tot scris, mai mult de rău decât de bine. Cert e că persuasiunea, manipularea, îndobitocirea în masă au fost doctrinele aplicate asupra românilor iar pentru mulţi, exagerat de mulţi, viaţa a fost un calvar greu de suportat. Nu mai revin asupra numelor celor care, sub „umbrela revoluţionară a PCR” vreme de peste 50 de ani au chinuit oameni, au năruit idealuri sau pur şi simplu au ţintuit România în întuneric. Cea mai sugestivă perioadă a fost consacrata „la belle epoque” sub Nicolae Ceauşescu, iar românii cu hazul de necaz adânc înfipt în sângele carpatin au ridiculizat-o în „labele poc”, aluzie la aplaudacii care umpleau sălile congreselor şi interminabilelor plenare comuniste „pentru înflorirea României şi dezvoltarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Interesant este că printre cei care au dedicat o poezie omului comunist a fost şi inegalabilul Nicolae Labiş care a scris poezia Comunistului, o odă omagială celor care, aşa nesuferiţi şi asupritori cum au fost, au construit timp de peste 50 de ani ceva în ţara asta. Iată versurile apreciative ale poetului din Mălinii Sucevei, versuri care, prin candoarea lor, maschează giumbuşlucurile pe care le comitea tânărul poet la vreme de beţie, stări euforice în urma cărora activiştii comunişti şi securiştii vremii îl sancţionau confiscându-i carnetul de partid. Şi de fiecare dată intervenea Mihail Sadoveanu, membru marcant al Marii Adunări Naţionale şi simpatizant al tânărului poet, cu deja celebra replică adresată activiştilor, „Daţi băetului carnetul înapoi”.
Comunistului
Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg ţi-l deschizi în afară,
Totuşi deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară?
Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Şi sufletu-ntreg îţi răsună.
Lumea amorfă cîştigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă
Strunele tale.
E primăvară şi vînt,
Frigul domneşte alături cu soarele,
Scutură frigul firul plăpînd,
Soarele umflă în matcă izvoarele.
Mari arături s-au întins pe pămînt,
Sevele prind din pămînt să emane
Noua sămînţă-ncolţită curînd
Printre străvechi vegetaţii duşmane.
Paşi tăcuţi, apăsaţi, ţi-i petreci
Peste gliile umede şi încă reci,
Simţiri omeneşti parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.
Cîtă putere consumi
Să naşti vibraţia ce schimbă lumi,
Vechi vegetaţii să cadă pe rînd,
Să crească sămînţa-ncolţită curînd!
Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori şi te bucuri,
Cad din văzduh sure flori şi te doare.
Bucurie, durere, în tine se-mbină –
Blîndă lumină – tăioasă lumină –
Naltă vibraţie împrăştie-n fire
Şi pentru creştere, şi pentru pieire.
Vibraţie – pentru zidiri de granit,
Vibraţie pentru un om obidit,
Vibraţie pentru visare,
Inimă, lacrimă, floare,
Pentru greşeală, pentru păcat,
Pentru copil şi bărbat,
Pentru speranţă, vibraţie,
Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,
Pentru dansul de flăcări şi roţi –
Nimic pentru tine, tot pentru toţi.
Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Şi-o lume întreagă răsună.
Şi a venit lovitura de stat din decembrie 1989, că revoluţie nu pot s-o numesc nici azi!, când comuniştii s-au transformat subit, într-o primă fază, în Frontul Salvării Naţionale. Precum omizile în fluturi. Iar în secunda doi, pentru că nu aveau obiectul discordiei bine definit, fluturii au căpătat diferite culori: liberali, ţărănişti, social democraţi, conservatori, liber schimbişti şi alte specii care au năucit românii până la epuizare psihică, de nu şi-au mai revenit nici în ziua de azi. Printre comuniştii de ieri, transformaţi în “democraţii unor zori noi” s-au aflat, citez din memorie,: Ion Iliescu, Alexandru Bârladeanu, Petre Roman, Silviu Brucan, Teodor Stolojan, Dan Marţian, Nicolae Văcăroiu şi mulţi alţii, un soi de eşalonul doi al PCR, care, fie au transformat România într-un morman de fier vechi, fie au devalizat băncile proaspăt înfiinţate, fie au descoperit, în relaţiile cu Occidentul, noţiunea magică “comision”. Personal nu prea am avut de-a face cu aceşti comunişti, mai mult am fost şi olecuţică dizident. Pioner m-au făcut, din cauza năzbâtiilor copilăreşti, în ultima tură din clasa a doua, iar utecist am devenit spre finalul armatei, în 1986, aşa că să iasă la număr. Şi chiar le-a fost ruşine activiştilor de partid din unitatea militară de la Piatra Neamţ să facă utecist pe unul care, întrebat “ce sărbătorim caporal Balaşa pe 10 mai?”, eu am răspuns “Ziua regelui”. Deh, educaţia primită de la părinţi. Răspunsul corect ar fi fost, “Permiteţi să raportez, pe 10 mai efectuăm trageri cu tancul TC 35 în poligonul Mălina din judeţul Galaţi!”. Tu-i ceapa căprii măsii de comunism…