E ziua Sfântului Apostol Andrei și, potrivit imaginației românești fără de sfârșit, urmează noaptea strigoilor, a duhurilor necurate, ce coboară printre…umbrele din noi. Parcă, la concurență cu lunga noapte polară, trăiesc demult cu impresia că de peste 30 de ani, sau poate mai mult, sub cerul înroșit românesc se derulează o interminabilă noapte a strigoilor. Luminată pentru o secundă de speranțele năruite din decembrie 1989 când, lovitura de stat provocată de alții, nicidecum de piticii din noi, a pocnit ca o petardă fumigenă peste speranțele noastre. Strigoii continuă să zboare în voie peste sufletele noastre, pulverizând zi de zi, noapte de noapte, licărul de doi bani speranță rămas.
Mâine e din nou Ziua Națională a României, e 1 decembrie, ,,O zi care nicicând nu trece/O zi pe care-n veci ne-o vom dori/O mie nouă sute optsprezece/A noastră zi de fiecare zi.,, Oare așa să fie, așa cum ne-a lăsat scris Adrian Păunescu? Din nou strigoii cu fețe hâde vor ieși să mintă și să fure. Totul sub privirea prea blajină a…aplaudacilor ce vor sta în genunchi. Pentru că li-i frică să se ridice în picioare. Pentru că sunt prea obosiți și prea dezamăgiți, dar foarte simplu de manipulat, ca o turmă de oi mereu aflate pe drumul sacrificării. Am așezat cu grijă un tricolor românesc pe balcon, să mă bucur de dansul lui în vântul de toamnă spre iarnă. Măcar micul tricolor să fie liber să fâlfâie mândru, fără opreliști, fără teama strigoilor. La mulți ani România, la mulți ani dragi români de oriunde v-ați afla, din lumea largă!