La timp neliniștit, fără răbdare,
Din vreme de mâine către ieri
Voi pleca să caut o cărare,
Undeva departe, spre nicăieri.
Și drumul acesta este spre munte,
Spre păduri neumblate defel,
Și unde există vârfuri cărunte
Să-mi pot odihni gândul rebel.
Sunt sătul de falsuri urbane,
De semeni ce mint azi mai mult decât ieri,
De regi ce-și-ndească pe capuri coroane,
Plec să m-ascund în regat de oieri.
Și poate, acolo, printre cornute,
Păzite de câini ciobănești dolofani,
Îmi voi regăsi clipe pierdute
Și ani irosiți, sărmanii mei ani.
Și iată cărarea ce șerpuiește
La stâna de vis pitită-ntre brazi
Aromă de cetină mă amețește
Și urși îmi zâmbesc, frumoși, dar nomazi.
În noaptea cu lună albastră deplină
Pe vârf ’nalt de munte ostenit am ajuns,
Mi-e bine socot, mi-e mintea senină,
Iar mâine o să caut în mine răspuns.