Din strâmtoarea unei lumi, plină ochi de deznădejde,
C-o lumină tot mai chioară, fără nici-un strop de veghe.
Caut printr-un întuneric tot mai negru și mai rece
Umbre scufundate-n în ele, care nu se pot petrece.
Pipăi vorbe fără sensuri cu pierdute rezonanțe,
Rătăcite printre stihuri, văd ca-n ceață doar nuanțe.
Caut vorbe înțelepte, la lumină să mă scoată
Și mă simt fără colac, ca un înecat în apă.
Iar în jur simt neputința ce cuprinde în jur totul
Disperarea-mbrățișează geniul și cu idiotul.
Iară peste-aceste rânduri, sub un muc de lumânare
Nici un ceas nu-și mai urmează lunga timpului cărare.
Totu-i sterp și fără nume, s-a pierdut din tot firescu
Ce s-a întâmplat cu scrisul, dumitale, Eminescu?
Unde sunt învățăminte și profundul ce-ai lăsat,
Ce au scos din ei urmașii, dintre toate ce-ai sperat?
După scrisu-ți fără seamăn prăbușirea-i tot mai simplă
Găgăuții și gușații pot să-și tragă-un glonț în tâmplă.
Nimeni nu are zvâcnire, omenirea nu mai speră
Întunericul e rege!, iar lumina?, o himeră!
Asta e lumea poete la-nceputul de mileniu
Te-ai gândit cumva la asta, tu, cu mintea ta de geniu?
Ce-ai lăsat spre a cunoaște la urmașii ce-au venit?
Doar speranța unui scris, superb, dar nedeslușit…
22 martie 2023 – Botoșani