Ce vară, ce vulcan ne-a împroșcat în față,
Arsura unei lave ne-a asuprit destinul
Căldura nemiloasă din fiecare dimineață
Ne-a tulburat cumplit și ochii și seninul.
Plăpânzi, chiar și netrebnici, ne înfruntăm azi soarta
Căldurii planetare făcută să ne doară
Nu am știut la timp să întredeschidem poarta,
Să drămuim prea plinul ce-a fost odinioară.
S-au prăbușit imperii, s-au risipit regate
Războaiele au decis prea rar învingători
De fiecare dată, ascunse, separate,
Peste dureri trecute au fost sădite flori.
Deasupra omenirii reapărea splendoarea,
Natura renăștea când blândă, când nervoasă,
Pe oameni îi iubeau și muntele și marea
Și vulturii și peștii erau și mulți… și-acasă.
Și tot se-mpuținează din ce au fost ființe
Fără de vină, pure, trăind în legea lor
Și nu aveau nevoie de scumpe trebuințe
Și nu știau că omul e un uzurpator.
Iar azi e un pustiu ce zilnic ne-nfioară,
Pământu-abia respiră din ce în ce mai greu,
Au dispărut și râuri, după ce mări secară,
Vom dispărea și noi, fără de Dumnezeu!