Ce noapte neagră simt că se coboară
În gânduri mute ce au ațipit,
Scântei de foc ivite într-o vară
Mă ard și mă strivesc necontenit.
Și demoni nesfârșiți se balansează
În noaptea grea a sufletului meu
Ce îmi condamnă mintea ce-a fost trează
Și dintr-o dată eu nu mai sunt eu
Sunt prea speriat de tot ce mi se întâmplă
Și nu pricep nimic și sunt contrariat,
Îmi fierbe capul și m-apuc de tâmplă
Iar inima-mi gonește sacadat.
Mă prăbușesc cu mintea răvășită
Și cad în gol, un gol nedeslușit,
Ce lungă căzătură, nesfârșită,
Un drum ciudat spre minus infinit.
Ce haos, ce trăire arzătoare,
Fără vreo noimă, fără vreo idee,
Dar unde-s Carul mic și Carul mare
Vai, unde-i magica Cale lactee?
Ce viziuni pline de-nfricoșare,
Ce sumbre umbre îmi înfășoară gândul
Și-ntr-o cădere fără de scăpare,
Din echilibru am pierdut pământul.
,,Trezește-te!,, aud strigând prin aștri
,,Revino-ți!,, sună dulce o strigare…
Privesc uimit doi ochi albaștri
Ce îmi opresc căderea…, foarte mare.