E vremea erorilor ce nu se mai termină,
În anii cei mai triști de pe pământ
Iar noi, cei mici, fără vreun fel de vină
Pășim striviți de ploaie și de vânt.
Eu însumi simt trăiri și revelații,
Privesc în urmă trist și gânditor
Ca un soldat lipsit de decorații
Pe-un front sunt și învins și-nvingător.
Nici încercări pentru regrete
Nu simt și la ce mi-ar folosi?
N-am adunat faimoase, mari secrete,
Și dezbrăcat am fost în orice zi.
Cât am putut am dat la orișicare
Dintr-un puțin, mereu un neajuns,
Nu am luat nimic la întâmplare
Și mari mirări mi-au fost cumplit răspuns.
Și nici nu m-am grăbit, așa ca alții,
Să fiu matur în anii ce-au trecut
Și tot zâmbeam când glăsuiau înalții
Cu glas când grav, când stins, dar prefăcut.
Acum, când anii mi s-au strâns în tolbă,
Sunt anonim și blând sexagenar…
Mai am un pic, nu mai încape vorbă,
Voi fi curând, cu pasul tot mai rar.
Iar toamna asta?, altă trecătoare
Dintr-un puțin, tot mai puțin rămas,
Cum vă spuneam, răspunsul e mirare
Și doar poezia mi-a rămas ca glas.