Nu îmi mai spui nimic de-atâta vreme
Cuvintele ți s-au pierdut prin vânturi
În toamna asta tăcerile-s eterne
Și apăsare s-a lăsat pe gânduri.
Tu ce mai faci pe drumurile sorții,
Ești bine și lipsită de necazuri?
Când toamna ca o primăvară a morții
Ne schimbă iar, ca niște vechi macazuri.
Prin curbe se tot subțiază sensul,
Linia vieții pare tot mai sinuoasă,
Se pierde des și logica și mersul
Al reîntoarcerii pe drum, spre casă.
Eu încă te aștept privind culoarea
Tulburătoare a frunzelor de toamnă
Ce par ca florile din primăvara
Când te-am cunoscut, ții minte doamnă?