Pășesc spășit pe propria-mi tăcere,
Nedumerit de ce mi s-a întâmplat.
Plătesc prea îndesat crudă durere,
Din sentiment curat, un nor împrăștiat.
Achit acum la casieria vieții
Dobânzi prea mari, peste puterea mea,
Și simt că sunt de neajuns pereții
Din disperare să mă pot urca.
Ce stare de potop mă împresoară
Și diavoli nesfârșiți îmi taie carnea
Înfiorat m-apucă iarăși seara
Tot mai urâtă mi se pare iarna.
Cuțite reci se răscucesc în trup
Iar tonul vocii tale mă sugrumă
Când cinic faci reproșuri ce erup
În mine și în inima-mi nebună.
Eu care niciodată n-am voit
Și nici intenții n-am avut vreodată
De-a face rău, sunt grav nedumerit
De tot ce-mi reproșezi, așa deodată.
Cred că am fost cumva naiv
Mai mult sau mai puțin, nu mai contează,
Acum dintr-o nuanță rogvaiv
Sper la o luminare, la o nouă rază.
Admit că n-am știut ca să te știu
Că prea a fost frumos, bătu-m-ar vina!
Acuma tac și s-a făcut târziu
,,Iubire te iubesc,,?… și s-a aprins lumina.