La vremea începutului de veac
Al unui alt tremurător mileniu
Îmi tot păzesc sufletul sărac
Ce nu va reuși să fie geniu.
În lumea hâdă plină de nevoi,
De ură și orgolii fără capăt,
Pășesc cu teama clipei de apoi
Ce s-a pierdut nedeslușit-n treacăt.
Și trecător firav pe-acest pământ
Supus la grave, mult prea grave operații
Încerc fără succes forțând în gând
Un viitor sărmanei mele nații.
În preajma unei alte sărbători
De Înviere mare, cum se spune,
În miercurea spălării de picior
Al celui condamnat de trista lume.
Cel așezat cu grijă între cărți
Și pe pereți de sfântă mănăstire
Tot așteptat pe tulburate hărți
Să ne arate iarăși mântuire.
Și mă forțez din creieru-mi firav
Să scot măcar fărâmă de credință,
Să-mi vindec singur eul cel bolnav
Ce are azi cumplită trebuință.
Dar mi-este greu, înjositor de greu,
Să-mi spulber singur toată rătăcirea
Cum a trecut va trece iar mereu
Secunda de speranță…mântuirea.
Orbecăind prin ani rătăcitori,
Prea conștient de slaba-mi temelie,
Voi aștepta până o fi să mor
Ca El să vie, dacă o să fie…
16 aprilie 2025 – Botoșani