Azi, ca și ieri, probabil ca și mâine,
continui să exprim stropi de speranță
în versuri, în strofe legate de poezie.
Purtând temeri, incertitudini, emoții
nesfârșite trăiri lipite de suflet.
Ca mine și alții propagă nesfârșit
ficțiunea, visele nesfârșite, dorurile
ce par a se regăsi doar în poezie.
Pentru că realitatea e alta, e suferință,
e dezamăgirea cotidiană a tuturor.
Și tot mai mult noi, poeții,
suntem priviți cu îngăduință,
cu reticență, cu dispreț și milă
pentru că suntem visători, ireali,
cu capul în norii unui cer
doar al nostru, peste care
ne ridicăm zilnic capetele.
Și e atât de frumos aici sus,
sus de tot unde se ajunge greu,
aproape imposibil…
și unde iubirile se petrec mereu
în inimi care nu contenesc
să ardă în focul rubiniu,
în flăcări ce nasc mereu
și mereu alte focuri ce întrețin
hrănitoarea ficțiune.