Profund contrariat și adâncit în toamnă
Îmi port cu grijă pașii prin zilnice trări
Simțind greoi un iureș ce-ndoaie și răstoarnă
Și parcă un potop ucide dragi iubiri.
Iar inima zvâcnește cu trepidații grave,
Vârtejuri fără noimă dansează împrejur,
Cărările îmi par stricate ori concave,
O nebunie totul iar eu, un biet sperjur.
Și totul se-nvârtește amețitor în mine,
Copaci înnebuniți își ies din rădăcini,
Imagini colorate ce nu le pot reține,
Se sparg și se transformă în negre vizuini.
Deodată un copac la mine se răstește
Și crengi fără de frunze pe mine năvălesc
Iar dintr-o vizuină ceva mă dogorește
O flacără ciudată cu chip diavolesc.
Ce arătare sumbră în ochi mi se arată,
Coșmar inexplicabil cu ochii arămii
Mă țintuiește-n groază, suflarea mi-i blocată
Și disperat doar urlu, ,,Ce ești, de unde vii?,,
Fără răspuns doar simt coșmarul cum sporește
Și în furia oarbă mă-nalță către cer
Un corp fără de vlagă în aer tot plutește,
Sunt eu nedeslușit, în spaimă și mister.
,,E doar o vijelie dinspre nervoasa toamnă,,
Îmi spun cu-ncurajare, cu optimism tăcut,
Și mă cobor din vânturi ce încă mă condamnă
Și mă așez pe-o bancă greoi, aproape mut.
Privesc acum copacii ce par să își revină
Și care se așează tăcuți în rădăcini.
Au dispărut vârtejuri și flacăra meschină,
Un alb imperial se lasă-n vizuini.
O liniște absoarbe încet, încet decorul,
Frunze nu mai dansează, e gata toată larma,
Pe jos li s-a oprit și zbucimul și zborul,
Prin fulgii de zăpadă se-așterne iarăși iarna.