Călătoream hai hui prin visele de iarnă,
Pe străzile stropite cu salbe de argint
Dintr-un oraș străin de grijă și de teamă,
Călcam zăpada moale cu pașii tremurând.
Orașul îmi părea strălucitor în noapte,
Cu fulgii ce dansau rotind mișcări ștrengare,
În dulcea feerie chiar murmure de șoapte
Păreau a spune fulgii sclipind în felinare.
Și gândul cel hoinar îmi însoțea plimbarea
Iar ochii deslușeau priveliștea divină,
Când brusc pașii se-opriră, nesocotind ninsoarea,
Căci ochii se blocară, vrăjiți pe o vitrină.
Strălucitor decor, împrejmuit de becuri,
O poartă de intrare în lumea de copii
Și-n mijloc o păpușă trona ca o prințesă
Cu fața-i minunată, cu ochii parcă vii.
Și o priveam adânc în ochii ei ca marea
Ce răscolește vechi și tragice amintiri,
Corăbii scufundate, iubiri pierdute-n zarea
Uitării eșuate și fără amintiri.
Și parcă dintr-o dată privirea de păpușă
Părea că mă pătrunde, gingașă-ntrebătoare,
Mirat și speriat am căutat o ușă
Să fug de ochii care sclipeau într-o ninsoare.
Dar pașii mi-au blocat neîntâmplata fugă
Nu pricepeam nimic din ce mi se întâmplă
Privirea de păpușă mi se părea o rugă
Și am simțit zvâcniri cu fierbințeli la tâmplă.
Ce noapte, ce trăire, ce ochi cu-a lor privire,
Cu vorbe nerostite… tăcere dureroasă
Dar ochii mi-au vorbit de lacrimi și iubire
Și atuncea mi-am dorit…, s-o am, s-o iau acasă.
Ninsoarea încetă, cu totul se oprise,
Vitrina dispăru în zorii reci de iarnă
Iar eu?, mă zvârcoleam printr-un tunel de vise
Visând că o păpușă cu ochii ei mă cheamă.
9 ianuarie 2026 – Botoșani